Războiul diavolului și cum să-i facem față

Abia acum mi-ai dezvaluit ca diavolul lupta împotriva noastra cu înversunare. De ce ne razboieste, prin ce metode? Cum putem deosebi parerile oamenilor despre rugaciunea lui Iisus? Multi oameni sustin diferite lucruri si nu stim în ce masura acestea sunt gânduri care vin de la vrajmasul diavol. Sunt nerabdator sa-ti ascult parerea.a.

Fara sa vorbeasca, sfântul si înteleptul pustnic a luat din nou în mâini „Patericul”, l-a deschis cu miscari încete si a început sa citeasca: „L-au întrebat pe el iarasi fratii, zicând: care fapta buna, parinte, întru petreceri, are mai multa osteneala? Zis-a lor: iertati-ma, eu socotesc ca nu este alta osteneala, ca rugaciunea catre Dumnezeu. Caci totdeauna când voieste omul sa se roage, voieste vrajmasul sa-l taie pe el caci el stie ca nu se împiedica de altceva, fara numai de rugaciunea cea catre Dumnezeu. Si toata petrecerea pe care o va face omul, rabdând întru dânsa, dobândeste odihna. Iar rugaciunea pâna la suflarea cea de pe urma, are trebuinta de nevointa.” A închis cartea si a continuat.

— Sfintii Parinti învata ca omul se gaseste, daca nu întotdeauna sub stapânirea diavolilor, atunci, în orice caz, sub înrâurirea si necurmata lor vrajmasie.

Diavolii se învârtesc mereu în jurul sufletului si încearca, prin orice mijloace, sa-l faca pe cel credincios sa pacatuiasca, fie prin simturi (când obiectul pacatului este aproape), fie prin imaginatie (când acesta este departe) sau prin razvratirea carnii.

Deoarece omul este alcatuit din suflet si trup, primeste influenta diavolului si se lasa prins de el. Tacticile dusmanoase ale celui rau sunt cel mai evidente în timpul rugaciunii. Acei ce se angajeaza în acest razboi duhovnicesc vad diavolul luptând împotriva lor cu furie la fiecare pas. Îl vad folosindu-se de toate mijloacele ca sa le întoarca mintea de la Dumnezeu. Vad toate planurile viclene ale raului demon, care uraste binele si ucide omul.

Potrivit Sfântului Marcu Ascetul „când diavolul vede ca mintea se roaga în inima, atunci stârneste ispite mari si rautacioase”. Uraste de moarte oamenii, si ura lui creste atunci când vede ca ei tind sa devina îngeri prin rugaciune, si sa ocupe locul pe care el l-a avut înainte de cadere. Asculta cum descrie Sfântul Grigorie de Nyssa aceasta invidie rautacioasa a diavolului, cauzata de îndumnezeirea omului: „Demonii sunt mistuiti de invidie si gelozie când oamenii sunt gata sa atinga înrudirea cu Dumnezeu, în timp ce ei (demonii) au cazut din legatura lor cu binele”. Astfel fiecare pustnic are multe de spus despre acest razboi al diavolului.

De multe ori, vazând acest comportament, pustnicilor le e mila de el.

—Mila? Iarta-ma, dar nu pot întelege cum si de ce.

— Ei simt mila pentru el, pentru caderea lui si starea lui nenorocita. Desi a fost creat sa slujeasca si sa slaveasca pe Dumnezeu, a ajuns sa lupte împotriva lucrarii Sale dumnezeiesti si împotriva omului, pe care Dumnezeu îl iubeste atât de mult. Diavolul cauta sa distruga unitatea. El întruchipeaza spiritul distrugerii permanente si este începatorul ereziei. Dumnezeu vrea sa uneasca, el vrea sa desparta. Dumnezeu vrea sa salveze, el vrea sa distruga. Îl face pe om sa se razvrateasca împotriva lui Dumnezeu si împotriva Bisericii.

—Si unde gasesc pustnicii toata aceasta putere de a-l iubi?

— În îmbelsugatul dar al harului pe care-l au. Au atât de mult har înlauntrul lor încât ei vor sa iubeasca totul si aceasta pentru totdeauna. Inima lor a devenit încapatoare ca rezultat al izgonirii patimilor, si de aceea au o mare dorinta de a cuprinde pe toti oamenii înlauntrul ei. Asa, pustnicii curatiti iubesc Sfânta Treime, Preasfânta Maica a lui Dumnezeu, Sfintii, pacatosii, natura si animalele… Si pentru ca înca „a mai ramas loc” iubesc si pe diavol… Îl simt ca pe un duh mort care s-a îndepartat de dumnezeire, de harul datator de viata si care acum transmite moartea celor ce se apropie de el sau cauta sa o transmita celor ce lupta pentru mântuire. Sfintii nevoitori, plini de dragoste pentru Dumnezeu, se gândesc: Iadul a fost pregatit pentru diavol si îngerii sai. Cum ar putea sa nu simta mila?

— Noi ignoram gândurile diavolului, am spus, fiind în întunericul patimilor carnii, orbi din cauza felului nostru lumesc de a gândi, prinsi de el. Nu am primit din belsug harul lui Hristos, ca prin lumina lui sa putem urmari toate lucrarile viclene si ucigase ale diavolului. Poti sa ne spui – pentru ca tu vezi si lupta si zbuciumul lui – cum încearca sa distraga omul de la rugaciunea care îl duce pe om la unirea cu Dumnezeu?

— Dragul meu parinte, orice ti-as spune ar fi greu pentru tine sa întelegi.

Ceea ce spun poate parea ciudat si exagerat. Chiar si calugarii ce traiesc în lume nu pot întelege lupta calugarilor de la Sfântul Munte si razboiul salbatic al diavolului.

Îl vedem la orice pas. Îti voi spune totusi câteva lucruri, ca sa te ajut.t.

Am întepenit, nemiscat, cu ochii larg deschisi si cu urechile pregatite sa asculte cu atentie întelepciunea staretului si sa învete planurile viclene si complicate ale diavolului. Fara sa dea impresia ca orice spune era din experienta personala, Gheron a început sa-mi vorbeasca despre tacticile diavolului împotriva acelora care sunt atrasi de rugaciunea lui Iisus.

— Când ne pregatim pentru rugaciune, diavolul, în acelasi timp, se pregateste de lupta si ataca. Atletul rugaciunii trebuie sa fie constient de aceasta astfel încât el nu va fi surprins când sufera primul atac brusc al diavolului si mai târziu incursiunile lui îndraznete – când va arunca spre cel ce se roaga toate munitiile ce le are la dispozitie. (În timp ce pustnicul vorbea am avut senzatia ca ma aflu în fata unui general experimentat în razboiul duhovnicesc, care a repurtat multe victorii glorioase si care a fost încoronat cu multi lauri). El îl determina sa se angajeze si în alte activitati sociale. Apoi aduce întâmplari, diferite persoane, situatii…

— As vrea sa ascult unele metode pe care noi, traind în lume, nu le cunoastem. Da-mi voie sa-ti marturisesc ceva. M-ai facut, acum, sa urasc diavolul sau mai degraba lucrarea lui si în acelasi timp sa-mi fie mila de el.

— Da, parinte, si noi traim aceasta zilnic. Simtim ura pentru ceea ce face, dar dragoste pentru el, care este exprimata ca durere pentru înselator! Dar, ca sa raspund întrebarii tale, voi spune urmatoarele: scopul rugaciunii lui Iisus este sa-L aduca pe Hristos Împaratul în inimile noastre, sa faca prezenta înlauntrul nostru Împaratia lui Dumnezeu, sa lumineze scânteia harului ce este acum acoperita de cenusa pacatului. Este împlinirea strigatului „vie împaratia Ta”. Totusi, cum am spus si mai înainte, acum inima este întunecata de norul pacatului si lucrarea diavolilor în ea. Pe suprafata inimii (nu înlauntrul ei, pentru ca numai energia necreata a Sfântului Duh, fiind necreata, poate fi unita cu sufletul) diavolul si-a proclamat autoritatea si stapâneste totul. Crede-ma, parinte, uneori îmi simt inima ca o gradina zoologica. Toate patimile launtrice sunt ca animale ce urla. De Dumnezeu purtatorul Grigorie Palama o descrie foarte bine: „omul, care a fost sortit sa devina fiu al lui Dumnezeu, devine un ucigas asemeni nu doar celor mai salbatice fiare ci si târâtoarelor si animalelor otravitoare, asemanându-se unui scorpion, unui sarpe, unui pui de vipera”. Prin rugaciunea lui Iisus, atunci, dupa ce mintea a asimilat preadulcele Lui nume – ne straduim ca El (Hristos) sa coboare în inima în toata slava si marirea Lui si sa alunge diavolul, care, dupa ce a acoperit harul ce-l gaseste acolo întuneca din nou sufletul cu diferitele patimi. Astfel, sufletul este luminat de prezenta lui Hristos, primind „har peste har”. Asadar, cu cât Domnul coboara mai mult în inima, cu atât diavolul dispare cu urlete si dureri pentru lupta ce a dus-o si ecourile acestor strigate sunt ispitele ce ni le aduce.

— Auzind acestea mi-am amintit de cei posedati de diavol care, imediat ce L-au vazut pe Hristos au început sa strige: „Ce ai cu noi, Fiul lui Dumnezeu” (Matei 8, 29). Mi-am amintit si de întâmplarea cu tânarul îndracit, când Domnul a spus: „Duh surd si mut, Eu îti poruncesc: Iesi din el si sa nu mai intri în el. Si racnind si zguduindu-l cu putere, duhul a iesit” (Marcu 9, 25-26). Cred ca acest lucru este legat de ceea ce ai spus mai înainte, sau ma însel? — Da, ai dreptate. Dar mai sunt si alte întâmplari care îl dau în vileag. Când Domnul a coborât în Iad, a eliberat dreptii ce au crezut în El. În slujbele Bisericii, suferinta Iadului este viu reprezentata: „Astazi iadul geme si striga tare: ar fi fost mai bine pentru mine sa nu fi primit pe Fiul Mariei, pentru ca El a venit la mine si mi-a zdrobit puterea; El mi-a zdrobit portile de arama… Sunt lipsit de acei ce miau fost supusi odata; în taria mea i-am înghitit, dar acum îi arunc afara. Cel ce a fost rastignit a golit mormintele” (Triod). În fond, n-a spus Hristos însusi: „Cum poate cineva sa intre în casa celui tare si sa-i jefuiasca lucrurile, daca nu va lega întâi pe cel tare si pe urma sa-i prade casa?” (Matei 12, 29). Adica, coborârea lui Hristos în inima, unde lucreaza acum diavolul, este legata de fuga si de înlantuirea lui (a diavolului). Este apoi normal pentru el sa urle, sa strige si sa racneasca.

Domnul a venit „sa strice lucrurile diavolului” (1 Ioan 3, 8). În Psalmul 103 se spun urmatoarele despre fiarele padurii: „Rasarit-a soarele si s-au adunat si în culcusurile lor se vor culca”; Parintii neptici învata ca, precum la rasaritul soarelui, fiarele se ascund în pesteri si între stânci, în culcusurile lor, în acelasi fel diavolii fug si se ascund când Soarele harului rasare în inima noastra.

— Daca diavolul este stapânit, este normal ca el sa ramâna tacut.

— De fapt, se întâmpla exact invers. El uraste omul chiar mai mult si continua sa-l atace dinafara inimii spre a obtine victoria asupra credinciosului prin toate mijloacele, pentru ca apoi sa se reîntoarca în inima atunci când harul lui Dumnezeu este ascuns. „Atunci se duce si ia cu sine alte sapte duhuri mai rele decât el” sa lupte (Matei 12, 45). Întregul sens al ispitelor este evident tocmai în acest punct. Imaginatia este cea mai vicleana arma a diavolului: sa imagineze trecutul si viitorul, sa imagineze lucrarile bune, sa le imagineze pe cele rele.e.

Multime de gânduri vin si preocupa mintea, încât aceasta înceteaza sa mediteze la numele lui Iisus. Diavolul încearca sa-l faca pe om sa nu mai arate interes pentru Dumnezeu si sa nu-si mai exprime dragostea. În primul rând îl îndupleca sa cheme în minte tot felul de greseli ce le-a comis în viata lui, în trecutul îndepartat si în cel apropiat. Sfintii Parinti spun ca razboiul este de obicei la fel de salbatic cum au fost patimile înainte. Pentru fiecare placere el trebuie sa plateasca la fel de multa durere.

Exista o legatura strânsa între placere si durere în viata ascetica a Parintilor.

Placerea a adus si caderea si durerea; si tocmai aceasta durere este cea care restaureaza omul pâna la starea lui originara si îl vindeca. Astfel, omul sufera mult.

El plateste pentru fiecare gând rau si placere masura proportionala de suferinta, astfel încât sa se creeze un echilibru. Întâmplari petrecute cu multi ani în urma si pentru care a simtit placere, fiind uitate între timp, apar acum cu toata taria si marimea lor. El poate ajunge chiar la dezgust si deznadejde. Peste atletul rugaciunii vin gânduri de hula, a continuat mult încercatul staret. Necredinta în marile chestiuni de credinta, precum dumnezeirea lui Hristos si curatia Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si a sfintilor, etc. De multe ori aceste gânduri sunt exprimate în timpul rugaciunii fara ca luptatorul sa vrea sau sa stie acest lucru.

Alte ori vine duhul trândaviei; sau gândul staruitor sa lase locul acela si sa plece de la Batrânul sau cu gândul ca altcineva este mai bun decât el. De multe ori creste înlauntrul lui o ura salbatica împotriva Batrânului sau. Exista cazuri când ucenicul vine la Batrânul sau si îi spune, în lacrimi si cu suspine: „Nu pot sa explic aceasta dar îti voi spune cum simt: Te urasc. Nu vreau sa te vad. Cu cât te vad mai mult cu atât ma cuprinde o razvratire groaznica”. De multe ori vine si somnul sa întrerupa rugaciunea. Sunt înca multe ispite dar am sa starui doar asupra acestora.

— O, cum îndura nevoitorii atâta suferinta! Cum pot ei suporta un asa atac salbatic? am întrebat. Spune-mi, Gheron. Parintele era afundat într-o tacere adânca. Cine stie câte lupte chinuitoare a îndurat? Cine stie ce ispite?

—Gheron, nu te opri. Spune-mi în ce fel le putem face fata.

— În acest caz este nevoie de multa rabdare, îndurare si curaj. Mai ales curaj. Atletul rugaciunii trebuie sa nu se lase clatinat. Trebuie sa opuna imaginatiei chemarea numelui lui Iisus si sa fie concentrat în cuvintele rugaciunii lui Iisus. Nu trebuie sa se gândeasca la nimic în timpul rugaciunii, nici la lucruri bune nici la rele. Când simte durere trebuie sa aiba siguranta, cum am spus mai sus, ca a început tratamentul. „Femeia, când e sa nasca, se întristeaza, fiindca a sosit ceasul ei; dar dupa ce a nascut copilul nu-si mai aduce aminte de durere, pentru bucuria ca s-a nascut om în lume” (Ioan 16, 21). La fel se întâmpla aici. Prin durere este creat un om nou, se naste o viata noua: viata în Hristos. Precum spun Parintii de Dumnezeu purtatori, trebuie sa dispretuim gândurile de hula. Doar în acest fel dispar. Gândurile hulitoare sunt aduse de diavol – ele nu sunt ale noastre. Aici putem spune ca este aratat cuvântul Domnului: „Nu poti sluji lui Dumnezeu si lui Mamona” (Matei 6, 24), adica mintea nu poate face doua lucruri deodata. Nu poate fi îndulcita de nectarul preadulce al rugaciunii lui Iisus pe de o parte si pe de alta parte, în timp ce se roaga sa se îndoiasca de puterea rugaciunii sau de adevarurile dogmatice. Cele din urma vin din atacul diavolului. Atunci trebuie a-i arata dispret, iar daca hulele ne vin în minte necontenit, este neaparat trebuitoare marturisirea la duhovnic. Atunci hulele dispar imediat. Mai mult, la fel se întâmpla si cu gândurile staruitoare. Un gând ce persista mai ales în timpul rugaciunii, trebuie marturisit.

Astfel, diavolul ce se ascunde sub el dispare imediat ca sarpele când ridicam piatra.a.

O straduinta deosebita este necesara în cazul somnului. Aici, pe Muntele Athos exista multi parinti ce si-au facut un scaun cu un picior, iar când adorm cad la pamânt si asa se trezesc. De fapt ei lupta împotriva diavolului si nu împotriva trupului lor. Am cunoscut si un calugar ce avea un vas plin cu apa în chilia lui pe care îl purta dintr-o parte într-alta a camerei atunci când era somnoros, luptând în acest fel împotriva duhului celui rau al somnului.

Atletul rugaciunii trebuie sa-si vada Batrânul „în chipul lui Hristos”, ca un alt Moise. Si prin puterea Batrânului si prin rugaciunile sale este scos din robia Egiptului si este mântuit de tirania lui Faraon, care sunt patimile. Ucenicul trebuie sa treaca cu vederea slabiciunea Batrânului sau, pe care diavolul o exagereaza, punând înaintea ochilor sai doar dragostea pentru Dumnezeu si trasaturile bune pe care povatuitorul lui le are. Si daca din întâmplare îsi da seama ca Batrânul sau are multe pacate si patimi, chiar si atunci trebuie sa se fereasca sa-l judece, vazându-le ca propriile lui pacate si varsând lacrimi îmbelsugate pentru ele. Sfântul Simeon Noul Teolog descrie aceasta atitudine. „Daca vietuiesti într-o manastire, nu trebuie sa vrei niciodata sa fi împotriva parintelui tau duhovnic, care te-a tuns, chiar daca îl vezi pe el facând adulter sau îmbatându-se si crezi ca treburile manastirii sunt prost conduse; chiar daca esti batut si dispretuit de el si înduri multe alte chinuri. Nu sedea cu cei ce îl vorbesc de rau, nici sa umbli cu cei ce cugeta rautati împotriva lui. Sufera-l pâna la sfârsit fara sa cercetezi vreuna din greselile lui. Ci aseaza-ti în inima lucrurile bune pe care vezi ca le face si straduieste-te sa ti le amintesti doar pe acelea; da vina pe tine însuti pentru toate lucrurile nepotrivite sau gresite pe care vezi ca le face sau le spune, si vezi-le ca pe propriile tale pacate, si pocaieste-te pentru ele cu lacrimi, luându-l pe el drept sfânt si cerându-i binecuvântare”. Astfel trebuie sa faca atletul rugaciunii, pentru a se pazi sa-si judece Batrânul. Caci altfel pierde ascultarea si smerenia, o data cu ele pierzându-si însasi mântuirea. Atletul rugaciunii trebuie sa opuna fugii si trândaviei, refuzul persistent si multa rabdare; rabdarea este trebuincioasa si atunci când înfrunti atacurile personale.

—Atacuri personale! Ce vrei sa spui?

— Aici, da-mi voie sa nu merg mai departe, pentru ca nu ma poti întelege.

Ar putea sa ti se para ciudat, pentru ca nu cunosti viata ascetica.

— Gheron, vreau sa învat. Te implor, în numele lui Iisus Hristos, învata-ma.a.

Acum, ca te-am gasit, nu vreau sa pierd sansa de a învata. Spune-mi. I-am înteles dealtfel greutatea. Ce putea el sa ne spuna noua, care suntem acoperiti cu vesmântul pielii – al rationarii?

— Nu-ti voi spune multe lucruri, doar câteva. Voci, hohote de râs, un zgomot mare înafara chiliei, ca si cum ar fi adunata o multime de oameni. Si aceasta se întâmpla pentru ca el (diavolul) sa-ti poata distrage atentia de la rugaciunea lui Iisus. De multe ori diavolul însusi, se apropie de tine. În astfel de cazuri simti o frica teribila. Sufletul si trupul îti sunt cuprinse de o durere mare. Nu se compara nici pe departe cu frica ce o simtim în prezenta criminalilor. Pentru ca însusi iadul se apropie. Ca sa-l intimideze pe nevoitor, diavolul ia forma diferitor animale. În viata sfântului Sava se spune ca diavolul s-a prefacut în serpi, în scorpioni, în leu, etc. „Odata, odihnindu-se dupa osteneala, la miezul noptii, s-a închipuit diavolul în multime de serpi si scorpii, venind asupra lui spre a-l înfricosa… Dupa câteva zile iarasi s-a închipuit diavolul în chipul unui leu înfricosat si s-a repezit la sfânt, vrând sa-l sfâsie si, apropiindu-se se da înapoi; apoi iarasi se repezea si iarasi se da înapoi.” Uneori diavolii apar tinând foc în mâini si ameninta sa-l arda pe atletul rugaciunii lui Iisus, dupa cum spune Sfântul Simeon: „Iar ei neîndraznind sa ma atinga, sau sa se apropie de mine, stateau departe si pareau sa se teama de mine. Si ca tinând foc în mâini, ma amenintau sa ma arda si strigau cu putere si faceau zgomot”.

Alteori totusi, în timp ce atletul repeta rugaciunea lui Iisus sezând pe scaunel, simte doua mâini gata sa-l sugrume. Au o strânsoare puternica si nu-l lasa sa continue rugaciunea. Desi începe rugaciunea lui Iisus, nu poate continua dupa cuvântul „Doamne”. Îi este foarte greu sa înceapa cuvântul mântuitor „Iisuse”. Se bâlbâie I, I, I, Iis, Iis, Iisu… Dar imediat ce a pronuntat cu mare efort întregul cuvânt, diavolul dispare. Alti calugari, venind dintr-o multime de manastiri, îmi marturisesc ca diavolul purcede chiar la atacuri „în masa”, pentru ca sa-i intimideze si sa-i sperie, mai ales în timp ce se pregatesc pentru o priveghere.

—Ce înseamna atac „în masa”?

— Înseamna ca el ataca doi, cinci, zece calugari în acelasi timp, încercând sa-i sugrume, sau sa le faca alt rau. Un monah s-a speriat într-un asa hal, încât si-a parasit chilia si a asteptat lânga usa Batrânului sau, speriat si îngrozit, pâna ce s-a trezit.

Din acest motiv oamenii din lume nu sunt în stare sa înteleaga importanta privegherii. Privegherea arde vicleanul diavol, distrugându-l. Diavolul face atunci tot posibilul ca privegherea sa nu mai poata fi plinita, caci stie ca urmeaza sa fie înfrânt prin rugaciunile din timpul noptii. Si stârneste gânduri în oameni pentru a împiedica purtarea de grija fata de priveghere. De aceea îti cer sa nu treci cu vederea aceasta lucrare acolo unde locuiesti. Privegheaza, deoarece în acest chip diavolul este rusinat.

—Noi suntem atât de pacatosi, Gheron, încât nu simtim acest atac trupesc al diavolului. Daca ne stapâneste, de ce ne-ar ataca? Suntem atât de pacatosi.i.

—Îmi dai voie sa fac o mica observatie?

— Bineînteles, am spus. Nu ai doar permisiunea ci si rugamintea mea de a o face.

— N-ar trebui sa gândesti în acest fel – ca esti pacatos si ca diavolul nu se lupta cu tine în persoana – pentru ca este un gând înselator. Diavolul l-ar putea folosi împotriva ta.

—Cum asa?

— Când spui ca esti nevrednic sa fi luptat personal de diavol din cauza pacatelor tale, diavolul aude acest lucru si, când din întâmplare faci ceva bun – de exemplu când lucrezi o virtute – atunci îti poate aparea, dându-ti impresia (pentru ca l-ai vazut) ca esti cineva important, ducându-te la mândrie si slava desarta.

M-am aplecat repede, i-am luat mâna si înainte sa-si dea seama, i-am sarutat-o cu dragoste si respect; cu respect pentru întelepciunea duhovniceasca pe care o avea si pe care a dobândit-o dupa multi ani de razboi duhovnicesc.

— De multe ori, a continuat, diavolul apare si vorbeste cu atletul rugaciunii.i.

Îl provoaca si încearca sa deschida un dialog cu el. Uneori îl învinovateste, alteori îl lauda, uneori îl ia peste picior, alteori interpreteaza anumite fapte gresit. Cel lipsit de experienta în aceasta lupta duhovniceasca începe sa vorbeasca cu diavolul si raspunde la întrebarile si la momelile lui. Dar aceasta este o greseala, mai ales la începatori, pentru ca cei fara experienta în aceste situatii sunt învinsi chiar daca pare ca diavolul este pus pe fuga de replicile lor. Ramân însa confuzia si teama.

Mai târziu când îsi amintesc aceasta întâlnire si tot ceea ce s-a spus, vor fi cutremurati si tulburati. Parintii învata ca cei ce nu au experienta si puterea necesara, sa nu raspunda. Ei trebuie sa fie indiferenti la vrajmasul diavol si sa-l dispretuiasca. La fel trebuie sa faca si în razboiul împotriva gândurilor. Astfel dispretul împotriva diavolului si staruinta în rugaciunea lui Iisus, sunt cele mai importante arme.

Apoi, dupa o pauza, a continuat.

— Avem nevoie sa staruim în rugaciunea lui Iisus în timpul acestor ispite si în general avem nevoie sa ramânem într-o stare de rugaciune. Când spun „stare de rugaciune” ma gândesc si la postul cu chibzuiala, priveghere, strâmtorarea trupului, tacere – toate acestea ducând la smerenie. Însa toate acestea trebuiesc facute cu binecuvântarea duhovnicului.

— De ce este nevointa trupului (postirea, privegherea, tacerea, metaniile) asa de strâns legata de rugaciune si considerata o stare de rugaciune?

— Trupul participa la lucrarea rugaciunii. Pentru ca si trupul va primi har, trebuie sa lupte. Ba mai mult, ajungem la starea necesara pentru a primi har prin nevointa si suferinta. Ca sa sprijine acest punct de vedere, Sfântul Grigorie Palama se refera la taina preotiei. În taina preotiei, harul dumnezeiesc este împartasit viitorului diacon, sau preot, sau episcop „nu doar prin rugaciune, adica noetic, ci si prin colaborarea trupului, adica prin punerea mâinilor”. Arhiereul nu se roaga doar ca sa vina harul dumnezeiesc si datator de viata, ci îsi pune si mâna pe capul aceluia ce este rânduit a fi hirototnit. Acelasi lucru se întâmpla cu rugaciunea lui Iisus. Nu este îndeajuns sa o rostesti noetic (cu mintea) ca sa primesti har, ci trebuie sa colaboreze si trupul, caci întregul omului consta nu doar din suflet ci si din trup, care trebuie si el mântuit. Asa încrezându-ne în Sfintii Parinti, putem pretinde cu siguranta, ca cel ce refuza mijloacele rugaciunii, frica, lacrimile, durerea, suspinarea, tacerea, refuza esenta rugaciunii însasi. Repet, toate acestea trebuie facute cu binecuvântarea parintelui nostru duhovnic, pentru ca diavolul sa nu se poata folosi de ele împotriva noastra.

— Este o lupta grea, am marturisit. Lucrarea rugaciunii, dupa cum mi-ai zugravit-o, este peste masura de dificila. Dusmanul porneste un asemenea razboi împotriva noastra, zdrobindu-ne cu valurile înspumate ale vicleniei sale si ale întregii sale împaratii a întunericului. Cum îl poate cineva suporta?

Părintele Gheron despre rugăciunea lui Iisus