Românii şi România au nevoie de spitale şi şcoli în aceeaşi măsură în care au nevoie de Biserică

Una dintre disputele la modă din ultimele săptămâni a fost aceea în care Biserica şi mai ales construcția de locaşuri de cult cu sprijin din fonduri publice au fost puse în antiteză cu necesitatea investiției în şcoli şi spitale. Vreau să spun de la început că nu voi cădea în capcana de a polemiza cu cei care pun această problemă în mod artificial, ci vreau să exprim o credință profundă în care am fost educată: poporul român nu poate fi despărțit de Biserica sa, iar dimensiunea creştină a neamului românesc reprezintă principala sa forță în istorie.

Am spus că suntem în fața unei false probleme pentru că sprijinul statului în construcția, reparația şi întreținerea locaşurilor de cult, indiferent de confesiune, nu se află în antiteză şi nici măcar în acelaşi plan al discuției cu necesitatea de a investi în spitale şi şcoli. Avem nevoie de un sistem de sănătate eficient şi performant, de o competitivitate şi profesionalizare a sistemului de învățământ, dar în egală măsură avem nevoie de educație spirituală, de locaşuri de rugăciune şi de conservarea patrimoniului cultural şi religios.

Omul, ca fiinţă duală, trup şi suflet, are nevoie concomitent atât de educarea spiritului, cât şi de exerciţiul spiritului, pentru a fi un tot unitar. De aceea, consider că în construcţia devenirii unui om este nevoie să beneficiezi de educaţie religioasă şi de un mediu în care hrana spirituală să fie cu adevărat la dispoziția fiecăruia dintre noi. În acest sens, problematizarea asupra numărului bisericilor din România reprezintă o temă artificial impusă, deoarece ele sunt construite la inițiativa privată a unei comunități şi răspund unei nevoi reale a oamenilor care o compun. Altfel construcția s-ar sista sau locaşurile ar fi goale. Dacă Bisericile ar fi nefolositoare, de ce sunt pline? Pentru că prezența lor este cerută de comunitatea respectivă şi pentru că răspunde unei nevoi reale. La mine în colegiu, în Vaslui, pe Valea Tutovei, oamenii sunt bucuroşi că se pot duce la biserică duminica sau oricând au nevoie, pentru a avea aceasta întâlnire cu divinitatea.

Biserica construieşte locaşuri de cult pentru că aceasta este menirea ei, dar asta nu înseamnă că nu construieşte şi spitale sau şcoli. De exemplu, în Bucureşti avem spitalul Sfântul Nectarie (pentru tratament paliativ), şcolile Sfânta Sofia sau Sfânta Macrina (în ambele se pregătesc în jur de 200 de copii), la Mărgineni există o şcoală construită de Biserică şi are o capacitate de 150 de locuri. La mine în colegiu, în Vaslui, l-am cunoscut pe părintele Vasile Maximoiu din satul Pogoneşti, care derulează proiectul „Alege şcoala” în cadrul unui parteneriat între Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi Patriarhia Română, prin care 15 copii sunt sprijiniţi de biserică pentru a preveni riscul abandonului şcolar. Astfel de proiecte se desfăşoară în toată Patriarhia Română, iar locaşurile de cult devin astfel săli de clasă, servind la educația autentică a copiilor noştri.

Pentru astfel de oameni, ca şi pentru proiectele sociale (cantine pentru săraci, azile pentru bătrâni, şcoli pentru meditații gratuite) desfăşurate de Biserică în incinta locaşurilor de cult sau alături de acestea, în construcții realizate şi cu bani publici, nu pot fi de acord cu măsura de a tăia, în noul proiect de buget, banii destinați construcției, finalizării sau reparațiilor bisericilor. La mine în colegiu sunt biserici aproape de finalizare care depind de aceşti bani şi nu pot să fie lăsate în paragină. Este vorba despre responsabilitatea față de banii investiți până acum, față de angajamentele asumate.

Printre ideile celor care caută vinovați peste tot în jurul lor se vehiculează şi aceea conform căreia preoții ar fi susținuți, prin salarizare, în totalitate de către stat. Adevărul este că bugetul de stat suportă doar 60%, restul fiind suportat de comunitate, adică de parohie. Astfel, doar în Vaslui cunosc preoți care nu îşi pot realiza salariul de încadrare, dar continuă să se zbată pentru a avea grijă de biserica lor şi de misiunea socială pe care o desfăşoară. Acest exemplu subliniază necesitatea cunoaşterii reale a problemelor cu care se confruntă Biserica pentru a putea da verdicte. Pentru mine, Biserica este un pilon al societății, iar religia te învață să fii bun, cinstit şi onest. Bisericile nu se construiesc doar din banii publici, ci şi din donațiile credincioşilor care găsesc ca din puținul lor să ofere ceva şi lui Dumnezeu. Pentru aceştia din urmă statul este dator să aloce fonduri destinate locaşurilor de cult.

Oamenii pe care îi reprezint cu onoare în Parlamentul României, mândrii descendenți ai răzeşilor lui Ştefan cel Mare, aşteaptă fiecare sfârşit de săptămână pentru a merge la biserică şi a se întâlni cu Dumnezeu. E greşit să pui problema în termeni antagonici care opun Biserica comunității. Alocarea de fonduri mai mari pentru sănătate şi educație nu exclude sprijinul datorat de stat locaşurilor de cult. Abordarea trebuie să fie complementară şi nu una marginal exclusivistă. Confuzia evidentă aici este aceea între libertatea de conştiință şi caracterul public sau privat al credinței. Faptul că statul este obligat să respecte libertatea de conştiință a cetățenilor nu îl scuteşte pe acesta de datoria de a susține material şi financiar manifestarea libertății de conştiință religioasă. Statul deserveşte interesele cetățenilor, de orice natură ar fi ele, şi nu invers.

Triada Biserică, Şcoală, Spital a funcționat mereu într-o împreună-lucrare care a vegheat la sănătatea spirituală şi trupească a trupului şi a minții poporului român. Punerea lor în antiteză nu ne aduce niciun beneficiu, ci dimpotrivă ne slăbesc unitatea de neam. Primele spitale din țara noastră au fost amenajate pe lângă mânăstiri şi se numeau „bolnițe.” Mitropolitul Veniamin Costache a înființat primul spital organizat şi prima „spițerie” adică farmacie. În aceste bolnițe erau aduşi bolnavii netransportabili sau în fază terminală cum am spune noi azi.

Primele şcoli şi spitale din România au funcţionat în interiorul bisericilor şi locaşurilor de cult. Treptele bisericii au fost pe rând bănci de şcoală şi paturi pentru bolnavi. Primele tipărituri în limba română s-au făcut de oamenii Bisericii ca diaconul Coresi, Mitropolitul Antim Ivireanul, Ieromonahul Macarie şi alții. Datorită Mitropolitului Andrei Şaguna, în Ardeal, la sfârşitul sec. al XIX-lea, nu era nicio persoană analfabetă, toți ştiau să-şi scrie numele şi să citească seara o rugăciune. Nu degeaba Nicolae Iorga a scris Istoria Bisericii Româneşti, identificând neamul românesc cu Biserica Ortodoxă. Spiru Haret, în reforma învățământului de la începutul secolului XX, a trecut patru materii obligatorii; limba română, matematica, istoria şi religia.

De aceea, consider că în construcţia devenirii unui om este nevoie să beneficiezi şi de educaţie religioasă. Am susţinut de mai multe ori în declaraţiile mele politice că această ţară atât de frumoasă, numită Grădina Maicii Domnului, trebuie să-şi aşeze societatea, cel puţin pentru viitor, învăţând din greşelile trecutului. Dacă regimul comunist a distrus bisericile, democrația post-decembristă a însemnat înflorirea locaşurilor de cult cerute de evlavia şi jertfa creştinilor români. Nu putem renunţa la rădăcinile creştine ale acestui neam şi nu putem uita că şcoala românească s-a născut în tinda Bisericii. Rolul social bine determinat al Bisericii în societatea românească este foarte important pentru marea majoritate a creştinilor din țara noastră şi cred că, la fel cum există libertatea individuală, există şi o responsabilitate colectivă pe care trebuie să ne-o asumăm faţă de tradiţia creştină şi istoria poporului român.â

Notă: Titlul de pe prima pagină aparține redacției DCNews.ro

Sursa: dcnews.ro