Satana și îngerii lui

Din invatatura despre Dumnezeu ca Fiinta intru totul desavarsita, se adevereste ca tot ce este adus intru fiinta de El, a fost facut bun, de vreme ce El nu are vrere sa zideasca raul. Atunci de unde s-a ivit raul?

Din mandria unuia dintre cele mai de seama duhuri, care a plasmuit o asa de inalta parere de sine, incat a cugetat sa devina deopotriva cu Ziditorul sau. Intru stradania de a infaptui aceasta ravnita egalitate, el a ademenit o multime de duhuri care sa-l urmeze in razvratirea impotriva voii lui Dumnezeu.

Fiind lepadat de la fata lui Dumnezeu si astfel ajungand printul intunericului, Satana s-a sarguit sa-si inmulteasca adeptii, ispitindu-i intru neascultare pe cei dintai oameni ziditi. In acest fel el si-a sporit propria stapanire. Din vechime, Biserica lui Hristos a crezut ca mandria unuia dintre cele mai de seama duhuri a fost pricina pentru ivirea raului atat in lumea duhovniceasca, cat si in cea materiala.

Mantuirea vesnica a omenirii este strans legata de surparea lui Satana si de ruinarea raului din lume. Nascocitorul raului, acest vrajmas al lui Dumnezeu si al omenirii, e infatisat in Sfanta Evanghelie cum ca „dintru inceput, a fost ucigator de oameni si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el. Cand graieste minciuna, graieste dintru ale sale, caci este mincinos si tatal minciunii” (loan 8,44).

Dintotdeauna au fost pareri si invataturi care tagaduiesc existenta personala a diavolului si a duhurilor rele. O astfel de greseala este deosebit de primejdioasa pentru omenire, deoarece ii inoculeaza o stare de nepasare morala care in cele din urma duce la propria-i nimicire. In fapt, Satana insusi este cel care-l inspira pe om sa nu creada in existenta lui.

Duhurile rele au pierdut pentru totdeauna toata dragostea catre Dumnezeu si cu aceasta au pierdut si intelepciunea care vine de Sus, ce e alcatuita din dreptate, adevar si bunatate.

De ce nu pot duhurile rele sa se intoarca la pocainta? Fiindca sunt anumite hotare de indaratnicie dincolo de care nu mai este intoarcere catre bine (cf. Evrei 6, 4-6)8. Nefiind expusi la ispitele la care este supus omul acum, ingerii au cazut in chip voit, carmuiti de o mincinoasa filosofie ce afirma ca libertatea deplina este fara de asemanare mai vrednica de dorit decat supunerea (aceeasi filosofie care a contribuit la faurirea protestantismului). Ei s-au impietrit atat de mult in acest cuget greselnic, incat au preferat patimile lor nesupuse in locul fericirii ingerilor care au stat inaintea tronului lui Dumnezeu in smerenie, sfielnicie si dragoste.

Aceasta amarnica si gresita socotinta arata ca pana si fapturile duhovnicesti cele mai inalte, care au pierdut lumina dumnezeiasca, ajung foarte marginite in intelegerea adevarului. Ca fapturi mai inalte decat duhul omului, ele au fost inzestrate cu insusiri si puteri mai mari de a sta neclintite intru adevar, au fost daruite cu o intelegere mai inalta a bunatatii si a supunerii fata de voia lui Dumnezeu. In ciuda tuturor acestora, dezas-truoasa gresita socotinta a precumpanit si, tocmai din acea clipa, intoarcerea catre adevar a fost deja cu neputinta, invartosarea lor in rautate a trecut dincolo de putinta de indreptare, pentru ca aceste fapturi duhovnicesti au cazut ca urmare a unei razvratiri indaratnice si inraite impotriva lui Dumnezeu insusi.

Prevenind omenirea impotriva unei asemenea impietriri si rautati de neindreptat, Hristos le-a grait fariseilor: „Orice pacat si orice hula se va ierta oamenilor, dar hula impotriva Duhului Sfant nu se va ierta”(Matei 12, 31).

Insasi firea fapturilor intelegatoare poarta in sine nevoia de inchinare dumnezeiasca, un cuget innascut despre maretia lui Dumnezeu si cunostinta ca viata e dar dumnezeiesc. Pentru a lepada aceste intuitii innascute, trebuie sa silnicim firea personala – aceste intuitii nu dispar pur si simplu, ci sunt smulse si starpite din firea noastra si tocmai aceasta face ca pacatul sa fie de neiertat. Daca ne razvratim impotriva cunostintei despre Dumnezeu din sufletele noastre, ajungem vrajmasi ai Ziditorului nostru.

Vrajmasia fata de Dumnezeu este de neiertat nu pentru ca mila Domnului are anumite marginiri sau hotare, ci numai pentru ca omul, intorcandu-se in chip silnic de la Dumnezeu, poate atinge limita extrema a indaratniciei de la care nu mai este nici o intoarcere. Daca omul sta impotriva Duhului Sfant, Duhul Sfant nu mai poate sa-l aduca la pocainta. Sufletul unei fapturi intelegatoare poate sa se inmoaie numai prin harul dumnezeiesc al Sfantului Duh, insa fara acest har, el se da pe sine insusi mandriei si intunericului.

Cat de mare e vrajmasia intre stapanirea lui Satana si imparatia lui Dumnezeu, ni s-a aratat in Apocalipsa?, mai ales la 12, 1-8 si 13, 14. Potrivit Sfintilor Parinti, aceste cuvinte ne dezvaluie ca, in zilele de pe urma, Satanei i se va ingadui sa dea razboi impotriva sfintilor lui Dumnezeu, iar Biserica (femeia invesmantata in soare) va fugi in pustie. Acestea vor fi vremurile cele mai de pe urma, iar Satana ii va macelari [pe cei cu adevarat credinciosi lui Dumnezeu]. Biserica cea Sfanta se va fi intors in catacombe, devenind imputinata intru numarul madularelor ei si fiind amarnic prigonita. Aceasta cumplita prigoana, mai rea decat cea a Romei, regiuni intregi ale Rasaritului au fost macelariti pentru refuzul lor de a se lepada de Hristos. Este de remarcat ca cotropirea musulmana a lumii crestin-ortodoxe a avut loc aproape in aceeasi vreme cand noile si cele mai mari erezii se iveau in Europa Apuseana, incepand cu papismul, continuand cu sectele protestante paganesti si ajungand in cele din urma la sectele atat de fatis satanice precum francmasoneria in aceasta perioada, Satana a inceput sa intrebuinteze, deodata, amandoua tipurile de prigonire – pomenite mai inainte – impotriva Sfintei Biserici.

Cea de a patra epoca de asupriri amarnice impotriva Bisericii celei Sfinte a urmat indeaproape celei de a treia perioade. Pe langa noile erezii, Satana a inceput sa-i ademeneasca pe oameni in miscarile de revolutie anarhista si sociala, lovind in toate ordinile sociale de pe pamant, sfortandu-se sa arunce lumea intr-o stare de confuzie si destramare si netezind calea pentru Antihrist si pentru incercarea silnica de a starpi crestinatatea.

Felurimea de ispite care vin de la diavol, este foarte mare si nu toate pot fi cuprinse de intelegerea omeneasca. Se stie din Sfanta Scriptura ca diavolul „a orbit mintile necredinciosilor, ca sa nu le lumineze lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4,4), in vreme ce la altii, asupra carora Lumina deja a stralucit, „vine diavolul si ia cuvantul din inima lor, ca nu cumva, crezand, sa se mantuiasca” (Luca 8, 12), si iarasi, precum pe Dreptul Iov, pe altii ii prigoneste cu necazuri, lanturi si temnita (cf. Apocalipsa 2,10).

Ca aparare impotriva acestor asupriri, trebuie sa ne pastram o dispozitie neincetata de pocainta, rugaciune, post si veghe duhovniceasca asupra inimii. Hristos Mantuitorul le-a poruncit ucenicilor Sai: „privegheati si va rugati ca sa nu intrati in ispita” (Matei 26,41).

In ultimele cateva decenii, multi oameni au incetat sa mai nadajduiasca in imparatia lui Dumnezeu si s-au intors catre mijloace artificiale de a dobandi imparatia paradiasiaca. Mijloacele faurite de Satana cuprind anarhia si revolutia sociala. Cuvintele-capcana speciale pe care Satana le-a adus in intrebuintare pentru a ademeni oamenii in aceste miscari, cuprind: „libertate”, „fraternitate”, „egalitate” si „unitatea omenirii”. Cat de multi urmeaza deja acestor sloganuri fara noima, nepasandu-le cine le-a creat sau care sunt manifestarile reale ale acestor miscari asa-zis umanitare. Cat de tare sunt amagiti ei de stapanitorul acestei lumi, de momeli artificiale si cat de repede sunt calauziti catre anarhia care-l va aduce pe ultimul chinuitor al omenirii, Antihrist!

1 „Caci este cu neputinta pentru cei ce s-au luminat odata si au gustat darul cel ceresc si partasi s-au facut Duhului Sfant si au gustat cuvantul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor, cu neputinta este pentru ei, daca au cazut, sa se innoiasca iarasi spre pocainta, fiindca ei rastignesc lor si, a doua oara, pe Fiul lui Dumnezeu si-L fac de batjocura” (Evrei 6, 4-6).

2 „Si s-a aratat din cer un semn mare: o femeie invesmantata cu soarele si luna era sub picioarele ei si pe cap purta cununa din douasprezece stele. Si era insarcinata si striga, chinuindu-se si muncindu-se ca sa nasca. Si alt semn s-a aratat in cer: iata un balaur mare, rosu, avand sapte capete si zece coarne, si pe capetele lui, sapte cununi imparatesti. Iar coada lui tara a treia parte din stelele cerului si le-a aruncat pe pamant. Si balaurul statu inaintea femeii, care era sa nasca, pentru ca sa inghita copilul, cand se va naste. Si a nascut un copil de parte barbateasca, care avea sa pastoreasca toate neamurile cu toiag de fier. Si copilul ei fu rapit la Dumnezeu si la tronul Lui, iar femeia a fugit in pustie, unde are loc gatit de Dumnezeu, ca sa o hraneasca pe ea, acolo, o mie doua sute si saizeci de zile. Si s-a facut razboi in cer: Mihail si ingerii lui au pornit razboi cu balaurul. Si se razboia si balaurul si ingerii lui. Si n-a izbutit el, nici nu s-a mai gasit pentru ei loc in cer” (Apocalipsa 12,1-8) „Si amageste pe cei ce locuiesc pe pamant prin semnele ce i s-au dat sa faca inaintea fiarei, zicand celor ce locuiesc pe pamant sa faca un chip fiarei care a fost ranita cu sabia si a ramas in viata” (Apocalipsa 13,14).

Apostazia si Antihristul – Editura Sophia