Sfântul Nectarie vindecă grabnic un bărbat aflat într-o comă profundă

25 ianuarie 1982. Unchiul meu, Iorgos, avea o boală la rinichiul stâng şi s-a hotărât să meargă la Londra, pentru operaţie. Însă tatăl meu i-a propus: „Înainte de a face orice, să-l întrebăm pe părintele Porfirie”.

Atunci părintele locuia la munte, într-o chilie de ciment şi piatră, la Milesi. Răspunsul lui a fost categoric: „Fiule, nu te duce în străinătate. Fă ce-ţi spun medicii de aici şi te vei însănătoşi”.

Tatăl meu de atunci era sigur de reuşită. Şi, într-adevăr, pe 28 ianuarie 1982, unchiul meu s-a internat la spitalul Evgenidios. Nefrologul, domnul Kehagias, i-a scos rinichiul stâng. Însă după trei zile au apărut complicaţii. Un microb periculos a pătruns în plămâni şi unchiul a intrat în comă. La 31 ianuarie a fost mutat la secţia de terapie intensivă a Spitalului Areteios, fiind întreţinut cu ajutorul unui furtun cu oxigen. A fost supus unor intervenţii succesive, într-o încercare de stabilizare a stării lui clinice. Cu toate acestea, au apărut complicaţii care i-au înrăutăţit starea deja critică. Profesorul Daikos spunea că „dacă mai suferă o criză, inima nu-i va rezista”. IKA, societatea la care lucra unchiul meu, cheltuia în fiecare zi cu el 60.000 de drahme. Tatăl meu, mereu optimist şi convins de însănătoşirea fratelui său, după cum prevăzuse părintele, îi făcea în fiecare zi semnul crucii cu untdelemn din candela Maicii Domnului de la Malevi. Pe 22 februarie unchiul a început să-şi revină.

Spre uimirea tuturor, însănătoşirea lui a fost grabnică. L-au scos de la secţia de terapie intensivă şi l-au mutat la etajul al doilea al spitalului, la camera 2, exact acolo unde îşi dăduse cuviosul sfârşit Sfântul Nectarie. Unchiul încerca să-i spună ceva tatălui meu, dar secţiunea făcută în trahee îl împiedica. După ce şi aceasta s-a vindecat şi era în stare să vorbească, i-a destăinuit următorul fapt: „Kanello, în toate aceste zile am văzut un părinte cărunt, cu o scufie ce avea pe ea o cruce roşie. Venea şi mă binecuvânta, iar eu mă bucuram. Am vrut să mă apropii de el, dar n-am putut. Nu ştiu cine era. Cele douăzeci de zile mi s-au părut ca un ceas”.

Tatăl meu i-a spus că dacă ar fi fost voia lui Dumnezeu, i-ar fi descoperit cine era. Peste câteva zile, unchiul Iorgos a mers la paraclisul Spitalului Areteios pentru a se închina. Când s-a apropiat de icoana Sfântului Nectarie, a văzut chipul care îl vizitase la secţia de terapie intensivă: al Sfântului Tămăduitor. De altfel, deasupra patului unchiului meu ardea zi şi noapte o candelă întru pomenirea Sfântului Nectarie. În următorii şapte ani, unchiul meu a fost foarte sănătos, deşi avea doar un rinichi.

Prorocia părintelui Porfirie se adeverise încă o dată.

„Sfântul Duh nu greşeşte niciodată”, spunea.

Părintele Porfirie era şi înrudit duhovniceşte cu Sfântul Nectarie, căci tatăl lui – pe când Sfântul era Ieromonah în Evia – a slujit pentru el ca psalt sau epitrop. Rugăciunile drepţilor sunt ascultate de Dumnezeu.

Arhimandrit Arsenie Kotsopoulos

Extras din ”Lucrări minunate ale harului. Eroi contemporani ai duhului”, Ed. Egumeniţa, 2013