SINDROMUL ”MAMĂ PE FACEBOOK”. Pilduitoarea mărturie a unei tinere dependente de internet

FOTO theshedcoworking.com

Poate cea mai bună definiție a akediei am aflat-o de la Părintele Rafail Noica: akedia nu este nepărat o stare de inactivitate, de lâncezeală, de plictis „metafizic”, ci, dimpotrivă, poate fi la fel de bine și o stare de foarte mare agitație, în care omul se pierde pe sine în tot felul de treburi în care își uită de Dumnezeu. Într-un cuvânt, akedia este lipsa grijii de mântuire, chiar și atunci când facem lucruri ce par, la o primă vedere, bune.

Și poate una din cele mai cumplite expresii ale acestei patimi în zilele noastre o regăsim în petrecerea timpului fără de măsură pe Internet – un loc atractiv, dar virtual, în care Dumnezeul cel atât de real nu-Și află locul.

Nădăjduim ca spovedania pe care v-o punem acum înainte să fie prilej de reflecţie și de trezire și pentru alți la fel de anonimi și de bine-intenționați internauți… (A.S.)

Nevoia de Facebook, de afirmare, de „altceva”…

„Să văd… Au răspuns mămicile de pe «Alăptează!»? Am deja câteva notificări, dar de pe «Alăptează!» încă nu. Și chiar aveam nevoie urgentă de un răspuns!”.

Crește adrenalina, crește și nu mai am răbdare. Internetul se încarcă greu…

„Abia aștept să văd, să văd odată! Gata! E bună conexiunea. Văd că au răspuns și cele de pe «BLW», și cele de pe «Poartă-mă – ajutor în BW», și cele de pe «DIY Scutece Textile», câteva și de pe «OT BLW OT». Interesante răspunsuri pe «OT BLW OT». De la «Mămici Suceava», încă nici o notificare! Mai aștept… Uite, chiar acum a răspuns cineva. Mamele de pe «Wiki Mama» sunt cele mai matinale. Au răspuns repede. Pe grupul «Parenting prin iubire» o să scriu mâine. Să văd cum rezolv problema cu fetița. Să văd ce spune psihologul grupului.

Copiii încă nu s-au trezit. Mai am ceva timp să caut niște rețete pe «BLW». Mai bine mă înscriu și eu pe «Babywearing». Mai văd și eu cum se poartă copiii în sisteme noi de purtare. Îmi zicea o prietenă de «Semne cusute în acțiune». Mă înscriu și aici, poate mă apuc de cusut. Deja nu mă mai tentează «DIY Babywearing». Oricum nu pot să-mi fac singură sistem de purtare. Să dăm Părăsește grupul. Gata, de ăsta am scăpat”.

Copiii s-au trezit și eu nu-mi găsesc locul. M-aș întoarce din nou la laptop, dar copiii devin nervoși. Măcar puțin. Fetița mă întreabă obsesiv: „Mama, iar cauți niște rețete?”. Îmi dau seama de penibilul situației și închid laptopul. Dar nu pot să fiu totul pentru ei. Nu pot să mă joc cu ei, nu pot. Am o stare de agitație, îmi stă gândul la răspunsurile mamelor de pe grupuri și cu ei sunt superficială. Nu pot să mă joc cu ei și nici nu vreau. Să-și vadă de ale lor. Vreau și eu timpul meu!

Mă gândesc la atâtea răspunsuri, încât e o avalanșă în mintea mea. Le retrăiesc, și uneori mi se face inima ghem. Unele mame chiar au fost tranșante. M-au luat ca din oală, mi-au răspuns sfidător, m-au jignit, de parcă ele le știau pe toate. Altele au fost drăguțe. Am primit încurajări.

Fetele de pe grupuri și regula „gardului viu”

Mă gândeam de multe ori:

„Cât știu de multe: știu să-mi cresc copiii după rețetele AP (attachement parenting). Dacă nu erau fetele de pe grupuri, câte greșeli aș fi făcut! Și așa am făcut multe, dar de când am dat de grupurile astea, chiar e frumos!

Comunic mai bine cu fetiţa, am învățat să gătesc mai bine, pe băiețel l-am alăptat până acum, primind multă încredere de pe grupul de suport. Am învățat multe despre medici, ba chiar am aflat că nu se mai poartă copiii în „marsupiu”, atârnați, ci în sisteme de purtare. Că pot să-mi fac singură scutece textile, asta chiar nu am știut-o! Când copilul era bolnav și are febră mare, eu stăteam pe grupuri de discuție, să văd cum se „manageriază” o astfel de situație, în loc să-mi văd de copil. De parcă nu mai trecusem cu primul prin febră… și atunci nu aveam Facebook”.

Am învățat într-un an de zile, de când l-am descoperit, foarte multe lucruri. Am vorbit cu alte mame despre cum controlăm un tantrum, am discutat cu specialiști, medici, am discutat despre oliță, meniuri, somnul copiilor, și ne-am aprins la propriu în discuții despre vaccinuri şi dulciuri la copii. Am mărturisit pe un grup că sunt atât de bucuroasă că le am pe ele și, dacă n-ar fi fost, unde-aș fi ajuns eu acum?

Treceau zilele și eu îi spuneam soțului cât sunt de fericită c-am aflat atât de multe lucruri noi într-o singură zi. Se uita și el uimit la auzul cumulului de informații, dar nu-mi spunea nimic. Niciodată nu mi-a atras atenția, deși l-am neglijat mult și pe el. Știa că la un moment dat îmi voi da seama. M-a lăsat să-mi folosesc propria libertate, chiar dacă era conștient că nu mi-o folosesc în chip responsabil. O singură dată, când m-a văzut necăjită din pricina unor comentarii răutăcioase, mi-a spus: „Știai că pe Facebook funcționează regula «gardului viu»? Adică toți țin la dreptatea lor prin tot ce scriu. Toată lumea are dreptate”. M-a pus pe gânduri, dar am continuat tot așa. Facebook îmi controla existența aproape în totalitate.

„Tu nu știi că Facebook duce la depresie?”

Cei care citiți acum articolul, și mai ales cei care nu aveți legături cu mediul virtual poate vă mirați de ridicolul situației în care am ajuns, așa-i? Adică n-am fost în stare să iau o decizie în familia mea fără să mă expun, fără să știe toți membrii de pe grupuri?!

Dependența de grupurile de pe Facebook a durat mai bine de un an și am fost înscrisă pe cel puțin zece grupuri de discuție. În facultate eram singura care nu avea cont și-i priveam ciudat pe colegi: „Adică ei n-au cu ce-și ocupa timpul?! Ceva mai bun n-au de făcut?”. Dar ne tot repeta un Părinte, profesor la Masterat: „Nu se poate să nu treci în viața asta prin lucrul pe care l-ai judecat la celălalt. Așa ne smerește Dumnezeu, ca să putem să-l înțelegem, trecând și noi prin aceeași ispită, prin aceeași patimă sau același păcat, și să nu-l mai judecăm”.

Pe grupurile de Facebook de care vorbesc sunt înscrise mii de mame. Aceleași persoane sunt înscrise simultan și pe alte grupuri. Și există foarte multe varietăți de grupuri, cu teme și nuanțe diferite. Pe unele grupuri, administratorii nu tolerează aciditatea verbală, pe altele discuțiile nici nu sunt moderate riguros și se ajunge la un adevărat război de idei (mommy wars), nu neapărat prin ton și limbaj, cât prin nevoia de afirmare și de îndreptățire de sine.

În orbirea mea, deşi cineva mi-a atras atenţia: „Dar tu nu ştii că Facebook-ul duce la depresie?!”, eu am continuat, pentru că nu știam să-mi folosesc timpul. Nu mai puteam lua nici o carte în mână. Eram agitată și nu puteam citi nimic. Oricât de bună era cartea, mie mi se părea plictisitor să mai citesc. Mi-am explicat asta citind un interviu recent, în care Părintele Pantelimon de la Oașa spunea despre „fenomenul Facebook”:

„Toate acestea le asociez unei noțiuni: îi numesc hoții de timp. Sunt cei care îți fură timpul. Și cred că este suficient, pentru că timpul pe care-l trăim îl asimilăm, așa cum asimilăm aerul pe care-l respirăm și mâncarea pe care o digerăm. La fel asimilăm și timpul. Timpul petrecut într-un fel sau în altul schimbă componența ființei noastre”.

Fetița mea își vrea mama înapoi. În totalitate!

În mine s-au schimbat multe: lene, lâncezeală, complacere, o neplăcută stare sentimentală de frică și neliniște, neputința de a mă relaxa, încordare nervoasă, irascibilitate, reacții fizice cum ar fi: tulburări stomacale, uneori dureri de cap, dar cel mai grav lucru a fost acela că mi-am neglijat mult copiii și nu m-am bucurat de ei.

Voiam să pun odată aceeași întrebare pe mai multe grupuri, dar soțul mi-a sugerat să nu o fac. Aveam să pun paie pe foc. Voiam să întreb toate mamele, și pe mine însămi în primul rând:

„Voi nu vă dați seama că, stând atât de mult timp la discuțiile de aici, îi neglijăm pe copii? Voi nu vă dați seama cât suferă ei, cât sunt de geloși pe toate dispozitivele astea? Fetița mea închide laptopul cu furie când nu sunt în fața lui. Fetița mea își vrea mama înapoi. În totalitate! N-ar fi mai bine să lăsăm toate astea și să ne întoarcem la copii? Cu siguranță, mamele care vor să se informeze vor găsi informațiile din surse reale, la momentul potrivit… Cu răbdare. Au crescut atât de multe generații de copii până la Facebook!”.

Nu am avut curajul să întreb, pentru că aveam să fiu umilită, hăituită, agresată, așa cum s-a stârnit și zilele acestea un scandal virtual uriaș, în care voci tăioase de mame au agresat o mamă bloggeriță, foarte populară, care și-a lansat de curând și o carte. Mama respectivă trece prin momente foarte grele din cauza unor comentarii foarte răutăcioase, ajungând chiar să-i fie frică să iasă din casă, în public.

Nu am pus acea întrebare, deși uneori mă înțepau degetele. Și totuși frecventam grupurile din ce în ce mai des. De ce? Eu cred că am ajuns aici din singurătate și mândrie. Paradoxal, nu? Cu doi copii acasă, și singură…

Cea mai mare suferință a mea a fost singurătatea

Mamele din concediile prenatale, cu copii unul după altul, copleșite de aceeași rutină, izolate de ceilalți poate că înțeleg situația. Recent, o mamă cu cinci copii spunea că ea nu mai știa să poarte o discuție normală cu oamenii din exterior. Știa să vorbească doar despre creșterea lor, încât credea că se sălbăticise. Măcar ea avea cu cine să vorbească din când în când, dar eu nu. Stăteam cu chirie, izolați într-un capăt de sat, cu vecini până la care aveam de mers ceva. M-am izolat și mai mult, ieșeam rar din casă și-mi era lehamite chiar să-mi scot copiii la plimbare pe uliță. O făceam, dar fără implicare.

La fel ca și în cazul meu, din câte am observat pe grupuri, multe mame se izolează, pierd mult timp în discuții de multe ori sterile, ducând dorul vieții sociale, al serviciului. Și dacă cel puțin doi ani viața socială aproape că lipsește, mamele caută în altă parte atenție, comunicare, afirmare. Simt nevoia să vorbească cu altcineva în afară de copii. Uneori, discuțiile interminabile de pe grupuri se concretizează și cu întâlniri între mame, dar prea puține și foarte rare, cel puțin în mediul în care locuiesc eu și în împrejurimile lui. Și cum întâlnirile au fost posibile extrem de rar, singurătatea persista.

Un Părinte spunea că cea mai mare suferință a omului este singurătatea. Singurătatea te sălbăticește, te golește, te anulează ca persoană și te aduce în starea de individ, incapabil de dragoste.

Eu m-am simțit singură. Puținele discuții cu soțul și cu câteva prietene la telefon, lipsa unui hobby, a unei îndeletniciri care să mă împlinească m-au făcut să mă simt mai singură ca niciodată, cu familia lângă mine. Intrasem în monotonie, în plictiseală și lâncezeală.

Cu toate că aveam parte de multă comunicare pe grupuri, mă simțeam tot singură. Ceva lipsea, dar oricât încercam să-mi răspund ce lipsește, încă nu realizam. Îmi amintesc că în ultimul an de Jurnalism niște colegi au realizat un afiș publicitar care exprimă cel mai bine starea de singurătate pe care am resimțit-o.Afișul prezenta un băiat care petrecea ziua lui de naștere, singur, pe o tribună, cu smartphone-ul în mână, derulând mesajele de „La mulți ani”. Coiful de pe cap dădea să-i cadă, iar tânărul stătea trist, cu telefonul în mână, pe tribuna pe care el însuși a împrăștiat confetti, să simtă că-i ziua lui. Ceilalți, în loc să se adune în jurul lui în chip real, să-l felicite, stăteau acasă trimițând mesaje…

Privind la „noua generație de ouați”

Pe lângă singurătate, Facebook-ul a împrăștiat în mintea mea multe gânduri de judecată, comparație, cârtire, suspiciune și invidie. Îmi comparam copiii, le găseam probleme, acumulam frustrări și încercam să mă dau peste cap să mi-i cresc după rețetele altor mame. Deși în mare parte îi neglijam, în timpul rămas ajungeam să fac eforturi să-i aliniez standardelor de pe Facebook. Deveneam frustrată că eu nu-mi permit scaun de masă Antilop, papucei Tikki, sistem de purtare SSC, diferite cărticele sau jucării. Nu-mi plăcea că ai mei nu au anumite calități, deprinderi sau, din contră, în unele situații mă mândream cu ce aveau ei și alții nu. Copiii mei deveniseră, din subiecte, obiecte.

Copilul, pe grupurile de mămici, am constatat că e privit ca un idol, ca un mic zeu, în jurul căruia se învârte lumea, care nu are voie să mănânce dulciuri, zahăr, pufuleți, biscuiți. Se promovează un stil de viață sănătos, dar dus la extrem, cu comentarii jignitoare sau sfidătoare la adresa celor care-i mai scapă pe sub mână „ceva bun”, care iau ca literă de lege ce spun medicul, rudele, cadrele didactice, societatea în general, fără să mai consulte și alte păreri, eventual cele de pe grup. M-a impresionat odată replica unei mame care ne reproșa nouă, celorlalte, că din prea multa grijă obsesivă față de copii, „vom crește niște generații de ouați, incapabili să se descurce singuri în viață”. Mamele devin temătoare, suspicioase, obsedate de copiii lor, invocând mereu grija supremă pentru copil.

„Draga mea, închide laptopul!”

Recent, la o conferinţă, un medic pediatru ne spunea că, după anii 2000, a apărut o generație de mame foarte citite, suspicioase şi neîncrezătoare în medici. Schimbă des medicii, îi corectează cu cele citite de ele, mută copiii de la un cabinet la altul, pentru că nu mai există încredere. Ea spunea că discuţiile dintre mame de pe Internet și din parc modelează percepţiile. Un psiholog sfătuia viitoarele mămici să nu acceseze forumurile, reţelele de socializare, iar un psihoterapeut mi-a spus răspicat: „Draga mea, închide laptopul!”. Eu bâjbâiam, iar ea mi-a spus-o mai tare: „Închide laptopul!”.

De ce? Pentru că nu există reţete de creştere a copilului. Fiecare mamă e unică, şi asta înseamnă că Dumnezeu a înzestrat-o cu un instinct matern. Acest instinct, din nefericire, din cauza dependenţei de grupuri, este înăbuşit. Mama nu mai are încredere în ea, ci în părerile colegelor de pe grupuri. Mama nu ştie cum e mai bine, mama devine vulnerabilă şi-şi atribuie, vorba Părintelui Pantelimon, „o identitate de împrumut”.

Cum vor arăta copiii noștri?

În facultate, o profesoară de jurnalism a făcut următoarea remarcă, neconștientizată de mine atunci, care nu aveam adresă de Facebook: „Lumea se mută în virtual…”. Mi-a luat destul de mult timp să observ asta.

Televizorul nu mai e acum în top. Internetul și rețelele de socializare înglobează mii și milioane de oameni. Și lumea s-a mutat în virtual… cu tot cu mame și copii. Mamele tradiționaliste sunt privite ca înapoiate și neglijente, cum de altfel le priveam și eu, făcând-o pe deșteapta cu prietenele mele, care nu erau membre pe grupurile de pe Internet:

„Cum?! L-ai vaccinat? I-ai dat dulciuri? Zahăr? Hmmm… L-ai culcat la 22? I-ai dat suzetă? Nu știai că inhibă lactația? Îl porți în sistem nesănătos? Face displazie de șold. Premergător? Și mai periculos… Îi dai desene animate? Dar mai bine pune-i scurt ceva pe laptop, ceva ales de tine, că televizorul îl tâmpește. L-ai lovit? Va deveni neîncrezător, inhibat, timorat sau rebel. Dar vezi că pe Facebook sunt multe grupuri în care te învață să-l crești sănătos.Dacă vrei să te înscrii și tu…”.

Slavă Domnului că nu m-au ascultat… sper! Așa mi-am îndepărtat o parte din prietene. După ce mi-am revenit, am început să vorbim ca de la egal la egal și să învăț și de la ele – eu, care până atunci le vedeam înapoiate.

Și totuși, de-a lungul istoriei, mamele au fost puternice și-au crescut mai mulți copii fără să se vaite. Copiii nu erau crescuți după „rețete”. De multe ori mi-am spus, cumva, îndreptățindu-mă: înainte, mamele trăiau într-o stare de comuniune cu ceilalți, lucrau împreună, mergeau la clăci, mergeau cu lucrul de mână una la cealaltă, la spălat rufele în râu, la muncile câmpului, la construcția caselor. Viața lor personală și familială îi cuprindea și pe ceilalți. Acum, acea stare de comuniune e pe cale să se stingă, iar cărarea de la vecin la vecin aproape că nu mai există.

„Cum să ni se mai facă dor să-l vedem pe celălalt, dacă suntem la distanță de un click de el, la distanță de un mesaj?”,

spunea Părintele Pantelimon.

Mă-ntreb: copiii ăștia, când vor crește, ce obiceiuri vor avea, dacă le văd pe mamele lor butonând smartphone-urile, tabletele, laptopurile? Mă-ngrozesc când mă gândesc la o imagine pe care am văzut acum un an, trecând cu mașina printr-un sat din Bucovina. Pe o bancă, la poartă, stăteau trei băieți, cam de 9-10 ani, cu telefoanele în mână. Cozorocul șăpcii le acoperea ochii, iar fiecare era foarte concentrat asupra propriului telefon. Pe o bancă, împreună, și totuși atât de singuri. Sinistră imagine.Aceeași imagine cuprindea, altă dată, câteva fete în curtea unei mănăstiri. Cum vor arăta mititeii noștri?…

Pași de mămică spre lumea reală

Recent, un studiu a arătat că Facebook a depășit pragul de un miliard de utilizatori. Cifra spune multe, și cel mai important lucru e acela că nu mai știm să trăim în lumea noastră, cu bucuriile și încercările lor reale. Și-mi pun des următoarea întrebare:

„Dacă s-ar sista Internetul definitiv, Doamne ferește, din cauza unor greutăți mari în întreaga lume: război, calamități, suferințe, cum ar trăi acel un miliard de oameni fără Facebook? Toate mamele, toți utilizatorii, fără părerile și sfaturile celorlalți? Ce s-ar face lumea atunci?”.

În cazul meu, nu a căzut rețeaua, dar învăț să nu o las să mă controleze. Doar așa pot învăța să trăiesc, să o iau de la capăt, așa cum un copil învață încet-încet să crească, și sunt sigură acum că Dumnezeu ar fi scos în calea mea, cu răbdare, toate răspunsurile și informațiile pe care le-am găsit într-un timp atât de scurt pe Facebook. Se găseau persoane, cum se găsesc și acum, care să-mi răspundă la o parte din nelămuriri. Și dacă nu le-am aflat pe toate, cu siguranță nu am avut nevoie de ele până acum. Pentru că, spunea Părintele duhovnic:

„De la noi, intelectualii, cei care știm multe, ni se vor cere multe”.

Și ce folos să ne umplem mintea cu atât de multe noțiuni?

Cu ajutorul lui Dumnezeu, m-am oprit. Intru foarte rar pe grupuri și încerc să discern lucrurile, fără să-i judec pe cei care continuă să intre mai des. Mă rog să descopere frumosul din viață. Cineva drag mi-a dat o serie de sfaturi pe care le scriu și aici, poate se folosește cineva:

„S-ar putea ca munca să vă facă bine, mai ales dacă e ceva practic. V-ar face cu siguranță mult bine mișcarea zilnică, măcar treizeci de minute pe zi, efort fizic sau o oră de mers pe jos, cât mai aproape de natură. Puteți să-i luați şi pe copii cu dumneavoastră. Cred că aveți nevoie de o alimentație mai bogată în vitamine și enzime, și să luați niște suplimente. Trebuie să fugiți de gânduri și să pomeniți cât mai des Numele Mântuitorului, ca să vă izbăvească de ele. Spovediți-vă, chiar dacă mai scurt, la două săptămâni, și împărtășiți-vă cât mai des. Duhovnicul trebuie sa aibă însă întotdeauna ultimul cuvânt”.

Mobilizare generală pentru mamele din întreaga țară

Am fost ca o centrifugă, am umblat ca o nebună după cunoaștere, afirmare, comunicare, nevoia de acceptare și apartenență la un grup și, oricât am căutat, pe Facebook n-am găsit dragoste. Acea dragoste învăț s-o descopăr de la fetița mea, care mă acaparează obsesiv și mă copleșește cu dragostea ei, repetându-mi că mă iubește, că sunt mămica ei și ea, fetița mea. Se teme încă să nu mă piardă, îmi miroase chipul la culcare, îmi sărută mâinile și se asigură că-s lângă ea. Băiețelul îmi cuprinde picioarele și spune, cum poate, „mama mia”. Mă pupă des și-mi mângâie chipul, iar în dragostea soțului, pe care am ignorat-o de multe ori, mă odihnesc necondiționat.

Cu toate acestea, este foarte multă nevoie de comuniune, de comuniune între oameni și în afara mediului familial. Încă sper la întâlniri între mame, cu tot cu copii. Preoții în parohiile lor ar putea să îndrume astfel de întâlniri. E nevoie de multă dragoste, pentru că tinerele mame se pierd… Ar folosi foarte mult catehezele, conferințele pe teme de educație, sănătate. Mamele ies de acasă, se bucură de compania celorlalte mame, discută, împărtășesc opinii de creștere sănătoasă, creștinească a copiilor, iar cele mai puternice le-ar oferi exemplul celor care încă caută…

Este nevoie de activități practice, pentru că noi, tinerele mame (sau o bună parte dintre noi) nu mai știm să facem aproape nimic practic, cum ar fi un meșteșug frumos: cusut, împletit, croșetat, confecții, decorații, orice lucru de mână; pictură, dans, artă, vizionări de filme bune, ieșiri la teatru, plimbări, excursii. Ar fi minunată organizarea de ateliere creative, șezători în mai multe orașe din țară, dacă este posibil și la sate. De asemenea evenimente am mai auzit, dar foarte izolat. E nevoie de o mobilizare generală, care să motiveze mamele din concediile prenatale (și nu numai) să iasă puțin din casă, măcar o dată pe săptămână, două ore, și să învețe să facă ceva practic, pentru înflorirea minții, a trupului și a sufletului lor și a întregii familii.

„Eu și Dumnezeu pe pământ”

Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că m-a trecut prin încercarea pe care eu, demult, am judecat-o la alții, că mi-a dat doza de suferință pe care am putut să o duc doar cu ajutorul Lui și să văd că depresia nu e decât pierderea lui Dumnezeu, manifestarea mândriei, a egoismului perfid, a egocentrismului şi a grijii obsesive faţă de nevoile proprii. M-a ajutat să văd că atunci când eu se transformă în tu şi ceilalţi, calea devine netedă şi plină de pace, încredere, împăcare, făcându-i loc Bunului Dumnezeu, Care-și revarsă harul.

Îi mulțumesc că m-a tras de mână, afară din prăpastia virtuală, rămânând, în final, singură cu El. „Eu și Dumnezeu pe pământ”, cum îi plăcea Maicii Gavrilia să spună adesea. Am rămas doar cu El, mă lupt să rămân cu El și, fiind cu El, acum pot fi și cu ceilalți dragi ai mei, în chip real. Învăț să fiu o mămică în real.

Cătălina G.

Suceava

Text premiat cu locul I la concursul de eseuri al lunii noiembrie 2015

Text publicat în numărul 83 (Decembrie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.

Sursa: marturieathonita.ro