Știa Psaltirea pe de rost şi, fiindcă îi ardea pe draci cu psalmi şi cu lacrimi, avea mare război de la ei

Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,

Cu adevărat mă înspăimîntez şi mă ruşinez pentru îndrăzneala mea de a vorbi cele înalte despre lauda fecioriei, eu păcătosul, care sînt cu totul străin de sfinţenia ei. Dar, asemănîndu-mă unui orb ce ţine lumina pentru alţii, voi încerca în cele ce urmează, ca prin cuvintele cele luminate ale Sfinţilor Părinţi, să scot în lumină, după putere, slava şi strălucirea fecioriei, spre rîvna celor silitori, care, pentru dragostea Mirelui ceresc, se nevoiesc cu multe sudori şi dureri spre a se aduce jertfe vii, prin trăire, Celui Care i-a răscumpărat spre nestricăciune (Apocalipsa 14, 4).

Dar fiindcă dumnezeiescul Părinte Grigorie Teologul zice ca întru Dumnezeu să începem cuvîntul şi în El să-l terminăm, m-am gîndit să arăt mai întîi, cu mărturia Sfîntului Grigorie de Nyssa, că taina fecioriei începe a se arăta de la Sfînta Treime. Acest sfînt şi dumnezeiesc Părinte zice: „Avem nevoie de multă pătrundere ca să putem cunoaşte superioritatea acestui dar al fecioriei, care este un atribut al Părintelui Celui nestricăcios. Este un lucru neobişnuit ca să aflăm feciorie la un tată care are fiu şi a născut fără poftă. Fecioria este şi un atribut al lui Dumnezeu Fiul, Cel Unul născut, Ziditorul a toată nestricăciunea care a strălucit la naşterea Lui cu totul curată şi nepătimaşă. Şi iarăşi este minunat că înţelegem pe Fiul în feciorie. La fel se înţelege firea curată şi nestricăcioasă a Duhului Sfînt. Căci, zicînd despre Duhul că este curat şi nestricăcios, tot fecioria o arătăm, numai că prin alte cuvinte” (Sfîntul Grigorie de Nyssa, Cuvînt despre feciorie).

Dumnezeiescul Părinte Ioan Damaschin ne spune în această privinţă: „Fecioria este de la început şi dintru început a fost sădită în firea oamenilor. Omul a fost plăsmuit din pămînt feciorelnic. Din Adam cel feciorelnic s-a zidit Eva fecioară; în rai a domnit fecioria”. Şi iarăşi zice: ,,Necăsătoria este imitarea îngerilor. Însuşi Hristos este slava fecioriei, născut numai din Tatăl, fără de început, fără de sămînţă şi fără de împreunare şi întrupat pentru noi fără de împreunare din Fecioară şi făcut om asemenea nouă, Însuşi a arătat în El fecioria cea adevărată şi desăvîrşitî. Prin viaţa Sa de pe pămînt ne-a învăţat şi ne-a împuternicit spre a trăi întru feciorie. Bună este căsătoria pentru cei ce nu pot a se înfrîna. Dar mai bună este fecioria, deoarece ea cultivă naşterea de fii sufleteşti şi aduce lui Dumnezeu rugăciunea ca un fruct copt” (Dogmatica, c. 24, p. 311-315). Cinstită este căsătoria şi patul neîntinat, dar pe curvari şi pe preacurvari îi va judeca Dumnezeu (Evrei 13, 4).

Tot în privinţa fecioriei, dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice: „Fecioria este însuşirea firii celei fără de trup. Ea este casa cea dorită a lui Hristos şi cerul cel pămîntesc al inimii”. Şi iarăşi: „Curăţia este o lepădare a firii, mai presus de fire, şi o întrecere prea slăvită a trupului celui muritor şi stricăcios, cu duhurile cele fără de trup. Curat este cel care înlătură dragostea cea trupească, prin dragostea cea dumnezeiască şi focul cel trupesc l-a stins cu cel duhovnicesc; întreaga înţelepciune ne este curăţia trupului şi a sufletului. Hotarul şi culmea curăţiei celei desăvîrşite şi întru tot fericite este să petreci în aceeaşi rînduială cînd vei vedea fiinţe însufleţite şi neînsufleţite, cuvîntătoare şi necuvîntătoare. Nimeni din cei ce şi-au agonisit paza curăţiei să nu-şi atribuie lui agonisirea ei, căci este cu neputinţă ca cineva să-şi învingă firea; iar unde este învinsă firea, acolo se cunoaşte venirea Celui mai presus de fire; căci fără de nici o împotrivire, cele mai mici sînt nimicite de cele mai mari”. Arătînd apoi că fecioria nu se mărgineşte numai la paza trupului de împreunări, ci si la supunerea şi omorîrea patimilor, zice: „Nu este curat cel care şi-a păzit nepîngărit trupul acesta stricăcios, ci cel ce a supus cu desăvîrşire mădularele lui, sufletului”. Arătînd că fecioria este un dar al lui Dumnezeu care se dă celui ce iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice în această lume, zice: „Fecioria este un dar al lui Dumnezeu (Matei 19, 10-12) oferit omului care are credinţă multă şi dragoste de a sluji Domnului, mai tare decît moartea” (I Corinteni 7, 32-40); „îmbrăţişarea fecioriei este un sfat primit de bunăvoie” (I Corinteni 7, 25; 7. 1-10). „Iar ca să fie o virtute, trebuie păzit numai şi numai în numele Domnului” (Luca 2, 27; I Corinteni 6, 19; Apocalipsa 14, 4; Scara, Cuv. 15, cap. 1-12).

Cu alese cuvinte vorbeşte despre feciorie şi un alt sfînt al Bisericii lui Hristos, zicînd: „Fecioarele sînt floarea Bisericii, podoaba şi frumuseţea harului duhovnicesc, starea cea firească a nevinovăţiei originare; desăvîrşită realizare, vrednică de laudă oamenilor şi cinstirea îngerilor; chipul lui Dumnezeu care imită viaţa cea sfîntă a Domnului, dovedindu-se astfel cea mai aleasă parte a turmei lui Hristos şi naşterea cea mai slăvită a Sfintei Biserici” (Sfîntul Ciprian).

Iubiţi părinţi şi fraţi creştini,

Vedem cu toţii, că dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii lui Hristos „” prin lumina cea dumnezeiască a minţii lor „” ştiu bine că patimile sunt asemenea hameiului şi altor plante agăţătoare, care se prind şi se împletesc de orice întîlnesc în cale. Pentru aceasta, voind ei a păzi comoara cea scumpă a fecioriei de blestemata mîndrie şi slavă deşartă care are obiceiul de a se amesteca în toată fapta bună şi mai ales la cele mai înalte virtuţi, au pus sub cele mai grele pedepse pe acele fecioare sau feciorelnici care, din lipsa smereniei şi a cunoaşterii păcatelor lor, ar cuteza să defaime pe cei căsătoriţi după legea Bisericii lui Hristos. De aceea, cu hotărîre sinodală au stabilit: „Dacă cineva are feciorie sau s-ar înfrîna, abţinîndu-se de la căsătorie din scîrbă şi nu pentru binele şi sfinţenia fecioriei, să fie anatema” (Gangra, can. 9). Şi iarăşi: „Dacă cineva dintre cei ce trăiesc în feciorie pentru Domnul, ar dispreţui cu mîndrie pe cei căsătoriţi, sa fie anatema” (Gangra, can. 10). Dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur, arătînd primejdia acestui lucru, zice: „Osîndeşti căsătoria? Tocmai de aceasta nu vei dobîndi plata necăsătoriei, ci pedeapsă şi osîndă” (Cuvînt despre feciorie, cap. 8, p. 115).

Sfîntul Grigorie de Nyssa, arătînd că adevărata lucrare în privinţa fecioriei o are cel care se sileşte să ducă jugul fecioriei prin trăirea în smerenie, iar nu prin lauda sau trîmbiţarea de sine, spune următoarele: „Curăţia este mai mult de laudă cînd o trăim, decît cînd o vorbim”.Apoi, arătînd că mai întîi se cere de la noi nepătimirea sufletului, zice: „Nepătimirea sufletului trebuie să premeargă curăţiei trupului”(Cap. 5, p. 18). Aducînd apoi ca pildă pe cei ce au trăit în adevărată şi desăvîrşită feciorie pe acest pămînt, zice: „Sfîntul Ilie şi Sfîntul Ioan Botezătorul „” cel ce a venit după Ilie în duhul şi puterea lui Ilie, şi care era cel mai mare om dintre cei născuţi de femeie „” au strălucit mai mult decît alţi prooroci prin feciorie” (Cap. 6, p. 19). Arătînd cîtă deosebire are fecioria de viaţa cea lumească, zice: „Dacă vrei să cercetezi bine deosebirea dintre viaţa din lume şi cea în feciorie, vei afla ca este tot atît de mare ca cea dintre cer şi pămînt” (Cap. 3). Apoi adaugă:„Ilie şi Ioan sînt vestiţi fiindcă şi-au îndreptat spre Domnul dorul curat, neamestecat cu nici un fel de patimă omenească, nefiind tulburaţi nici de dragostea de soţii, nici de vreun alt gînd materialnic” (Cap. 6, p. 20). Socotind apoi că, încă din Legea veche, Măria, sora lui Moise, a strălucit cu fecioria şi că a fost mai înainte o închipuire despre Maica Domnului, zice: „Sora lui Moise, Măria, a fost începătoarea fecioriei în Legea veche şi cea care mai înainte şi umbros a închipuit pe Măria, Născătoarea de Dumnezeu” (Cap. 9).

Aşadar, părinţilor şi fraţilor, în cele spuse pînă aici, am adus cîteva mărturii mai temeinice de la Sfinţii Părinţi despre cinstea şi slava fecioriei. Dar este nevoie să ştim şi să înţelegem că o comoară, cu cît este mai scumpă, cu atît mai mult are nevoie de pază. Trebuie să înţelegem că nimic nu ne foloseşte fecioria trupului, dacă nu o vom avea şi pe cea a sufletului şi a minţii. Ştim că nici dracii nu se însoară nici nu se mărită. Dar pentru aceasta, nu-i putem numi pe ei curaţi pentru răutatea care este în ei. Dar care este răul din draci? Dumnezeiescul Părinte Dionisie Areopagitul spune despre acest lucru astfel: „Răul din draci este acesta: mînie dobitocească, poftă fără de minte şi nălucire pripită” (Despre dumnezeieştile nume, cap. 4). Nălucirea obraznică „” sau, cum i se mai zice în alte traduceri, „închipuire pripită” „” o au din mîndrie, prin care au şi căzut din cer (Isaia 14, 13-14). Iar mîndria atît pe îngeri cît şi pe oameni îi face necuraţi, după cele scrise: Necurat este înaintea Domnului tot cel înalt cu inima (Proverbe 16, 6).

Deci, iată, părinţilor şi fraţilor, că nu numai curvia spurcă pe om, ci şi patimile noastre cele sufleteşti şi nevăzute. Mare nebunie este cînd cineva s-ar mîndri cu fecioria sa cea din afară, a trupului, şi nu s-ar îngriji cu mare atenţie de fecioria cea tainică şi gingaşă a sufletului şi a minţii. Aşadar, cel ce se păzeşte pe sine şi priveghează asupra sa, trebuie să privegheze şi asupra celor din afară şi asupra patimilor celor ascunse şi nevăzute ale omului celui dinăuntru. Sfînta Scriptură spune: Cea nemăritată se îngrijeşte de cele ale Domnului, ca să fie sfîntă cu trupul şi cu sufletul (I Corinteni 7, 34). Dacă cineva se îngrijeşte şi păzeşte numai fecioria cea din afară şi nu poartă grijă şi de cea a sufletului şi a minţii, unul ca acela „” după cuvîntul Domnului „” curăţă numai partea cea din afară a blidului şi a paharului său, fără a spăla de necurăţie şi partea dinăuntru. De aceea, în ziua morţii şi a Judecăţii de apoi, va fi mustrat asemenea cu fariseii şi cu cărturarii care ţineau numai la curăţia cea din afară, iar înăuntru erau plini de nedreptate, de răpire şi lăcomie (Matei 23, 25-31).

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, fecioria trebuie să se arate în noi şi la celelalte virtuţi (Sfîntul Grigorie de Nyssa cap. 6, Despre feciorie, p. 34). Dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul, arătîndu-ne că în chip desăvîrşit se cade a ne pocăi şi curăţi „” adică şi în cele din afară şi în cele dinăuntru „” zice*. „Deci, în întregime leapădă răutatea! Cînd a păcătuit poporul, Moise a poruncit să răstignească un şarpe, ca, astfel să piară păcatul. Şi pe şarpe nu l-a făcut gol, adică deşert, ci turnat întreg şi tare. Pentru ce? Ca să-ţi arate ţie că eşti dator sa te întorci dinspre răutate” (Cuvînt despre pocăinţă, tom. 3, p. 215, Mănăstirea Neamţ, 1823). Aşadar, fraţii mei, ni se cade a închina toate cele ale noastre lui Dumnezeu şi a-I aduce jertfa curăţiei noastre întreagă şi fără meteahnă, după cum porunceşte însuşi Dumnezeu (Levitic 22, 21; Deuteronom 17, 1). Şi dacă, după mărturia Sfinţilor Părinţi, „neasemănat de mare, de minunată şi de slăvită este fecioria şi numai acest chip de viaţă foarte înalt şi foarte frumos este sînul hrănitor al Bisericii lui Hristos, floarea şi pîrga sa” (Sfîntul Metodiu, Episcopul şi Martirul, cap. 1, p. 61), atunci, cum am zis şi mai sus, această neasemănată slavă şi cinste a fecioriei nu se înţelege numai la cele din afară, ci şi la cele dinăuntru şi la toată virtutea ce trebuie să o lucrăm, după porunca Domnului. Dar acest chip de feciorie întreagă şi desăvîrşită este cu anevoie a o aduce lui Dumnezeu, din pricina leneviei şi neputinţei noastre. De aceea, cunoscînd acest lucru, sîntem datori ca in toată vremea să ne smerim din adîncul inimii, pentru lipsurile noastre cele de multe feluri, cu nădejdea că Dumnezeu nu ne va urgisi inimile înfrînte si smerite (Psalm 50, 18).

Fiindcă în cele de mai sus am amintit despre cele trei feluri de feciorie (curăţie) care ni se cer spre a întregi fapta cea bună a curăţiei, cred că trebuie să arătăm, cu cuvintele Sfinţilor Părinţi, în ce constă această întreită feciorie (curăţie) a noastră. Ca mărturie temeinică în această privinţă să aducem un cuvînt al Sfîntului Isaac Sirul, care zice: „Curăţia trupului este cuvioşie şi înfrînare de întinăciunea trupului. Curăţia sufletului este slobozirea de patimile cele ascunse, care se alcătuiesc în minte. Iar curăţia minţii este întru descoperirea tainelor. Căci se curăţeste de toate cele ce cad sub simţire prin chipul grosimii lor” (Cuv. 18, p. 90, Mănăstirea Neamţ, 1819).

Sfînta Scriptură zice că „este bine pentru bărbat dacă va ridica jugul greu din tinereţea sa şi nu îşi va depărta sufletul de Dumnezeu”(Plîngerile lui Ieremia 3, 27; Ieremia 17, 5-6). Dar ce poate fi mai greu ca jugul fecioriei şi mai ales în vremea de acum, cînd ne-am abătut cu toţii de la cele bune şi am părăsit aspra petrecere, smerenia, înfrînarea şi rugăciunea cea din inimă către Dumnezeu, singurele care ne pot ajuta să purtăm acest jug greu al curăţiei trupeşti şi sufleteşti? Dumnezeieştii Părinţi erau totdeauna în nevoinţe foarte mari, rugăciuni, posturi, privegheri de toată noaptea şi se fereau nu numai de carne, de mîncăruri grele şi de vin, dar şi apa o primeau cu măsură, fără a se sătura de pîine şi apă, împărtăşindu-se de această hrană numai o dată în zi. Cu frică şi cutremur slujeau lui Dumnezeu, avînd lacrimile şi sudorile din osteneală în loc de hrană şi cu acelea se curăţau pe sine, avînd totdeauna în minte că cei necuraţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (Efeseni. 5, 5; I Corinteni 6, 9-10). A face noi o făgăduinţă mare de a păzi curăţia (Numeri 6, 1), nu este lucru uşor, deoarece, ca să luptam cu firea noastră cea stricată prin păcat şi să rîvnim la fericirea pe care o aveam mai înainte de căderea din Rai, ni se cere multă înfrînare şi nu mai puţină pază. Căci dacă, după Sfîntul Pavel, lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sufletului, ci împotriva domniilor, împotriva stăpîniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac şi împotriva duhurilor răutăţii răspîndite în văzduh (Efeseni 6, 12), atunci de cîta rugăciune, trezvie şi luare aminte avem nevoie pentru a păzi aşezarea noastră cea din afară şi cea dinăuntru, în curăţie şi neprihănire?

Bună este căsătoria, dar mai minunată este fecioria, fiindcă este mai bună decît cea bună (I Corinteni 7. 38). Dar totdeauna, ceea ce este mai bun şi mai de preţ, cu mai mare osteneală se cîştigă şi are nevoie de mai multă pază. Nu vedeţi, sfinţiile şi frăţiile voastre, cum nevăzutele puteri ale răului năvălesc totdeauna prin tot felul de gînduri spre a tulbura mintea şi inima noastră şi, mai ales la cei tineri şi sănătoşi, aprind văpaia poftelor celor fireşti în toată vremea? De nu ar fi mila Mîntuitorului şi acoperămîntul rugăciunilor Prea Sfintei Maicii Sale, cine ar putea să stea împotriva acestui război nevăzut şi aprig, pe care dracii îl aprind spre a strica făgăduinţa noastră?

Îmi amintesc de un călugăr tînăr din această sfînta mănăstire, care a adormit în Domnul cu mulţi ani în urmă. Acesta ştia Psaltirea pe de rost şi, fiindcă îi ardea pe draci cu psalmi şi cu lacrimi, avea mare război de la ei. S-a întîmplat că am fost rînduit să stau cu el în chilie şi am văzut şi m-am minunat foarte tare de nevoinţa ce o făcea noaptea în chilie. Venind obosit de la ascultarea din timpul zilei, nu dormea pînă la Utrenie, ci făcea mai întîi 300 de metanii cu rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, după care zicea în taină 3 catisme la Psaltire şi apoi iar 300 de metanii, şi iar 3 catisme. Cînd îl lupta somnul, sau gîndurile cele rele şi necurate, îşi desfăcea centura şi îşi trăgea cîte 30-40 de centuri pe spate, zicîndu-şi: „Nu dormi, calule, căci ai să dormi în groapă! Unde-ţi este mintea? De ce stai de vorbă cu dracii înaintea feţei lui Dumnezeu şi de ce spurci rugăciunea ta?” Astfel se lupta bietul călugăr pînă la Utrenie, fiindcă era tînăr şi sănătos cu trupul. Apoi. cînd suna toaca cea de fier deşteptarea, venea la patul meu, zicîndu-mi:„Scoală, frate Constantine, că a sunat deşteptarea!”. După Utrenie se culca, însă nu pe pat, ci într-un sicriu pe care singur şi-l făcuse cu binecuvîntarea părintelui stareţ. Acolo dormea cîteva ceasuri pînă la ziuă şi apoi se scula, şi iar se apuca de canon şi rugăciune. Uneori îl întrebam: „Pentru ce te chinuieşti aşa, părinte?”. Iar el îmi zicea: „Nu mă lasă dracii în pace cu gîndurile. De aceea şi eu mă rog la Preabunul Dumnezeu şi la toţi sfinţii să nu mă lase neajutorat în nevăzutul război”. De multe ori, stînd culcat pe pat, mă făceam că dorm, dar luam aminte la nevoinţa acestui mucenic de bunăvoie, văzînd cum, după multe metanii şi rugăciuni, cădea în genunchi înaintea sfintei icoane, plîngînd înăbuşit cam vreun ceas sau şi mai mult, şi apoi se ridica din nou la rugăciune. Eu, fiind leneş şi somnoros, din cauza nevoinţei lui nu puteam să dorm. Aşa încît, m-am dus la părintele stareţ şi i-am spus: „Prea Cuvioase Părinte, eu nu mai pot sta cu părintele Gherasim în chilie, căci el nu doarme, ci se bate cu centura şi cu palma peste obraz, plînge şi se tînguieşte”. Iar stareţul a zîmbit puţin şi mi-a zis: „Lasă-l, frate, şi nu te sminti de acela, căci el, săracul, are lucrarea lui. Nu toţi pot face ca el. Lasă, că am să-i dau altă chilie, ca frăţia ta să fii în pace”. Astfel, după cîteva zile, părintele Gherasim şi-a luat sicriul şi crucea de înmormîntare din chilia în care locuiam împreună, Psaltirea şi rasa, şi s-a dus într-o chilie mică, singur, unde îl rînduise părintele stareţ. Acolo şi-a plîns păcatele sale pînă ce a adormit în Domnul.

Părinţilor şi fraţilor, v-am adus aminte de unul din nevoitorii care au vieţuit în această sfîntă Sihăstrie, cu scopul de a vă arăta că cei ce iubesc pe Dumnezeu din toată inima, trebuie să se lupte tot timpul spre a nu cădea din curăţia vieţii lor şi din făgăduinţa pe care au dat-o în faţa lui Dumnezeu la călugărie.

Noi am venit de bunăvoie aici, ca să umblăm în casa lui Dumnezeu cu un gînd, cu gîndul la mîntuirea sufletului nostru. Iar fiindcă cei mai mulţi dintre noi au depus şi făgăduinţa sfîntului şi îngerescului chip monahicesc, nu putem să fim fără grijă, fără multă pază şi luare aminte, căci zice dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Drept este ca îngerii nu se însoară şi nici nu se mărită, dar nici nu sînt de carne şi sînge ca noi. Ei nu simt chipurile poftelor ca noi, nu duc lipsă de hrană şi băutură ca noi, nu se biruiesc de somn şi de trudă ca noi, nu se pleacă la cîntece dulci şi ademenitoare, nu se moleşesc şi nu se smintesc prin feţe frumoase sau altele de acest fel. Ci, precum cerul în miezul zilei se arată nepătat de nici un nor, aşa sînt firile acelea” (Cuvînt despre feciorie, p. 216). Dar noi, păcătoşii şi neputincioşii, care am îndrăznit să făgăduim a urma, după putinţă, acelor prea fericite cete şi slugi ale Domnului, avînd greutatea trupului asupra noastră, pururea suspinăm după cum zice Apostolul, îngreuindu-ne de acest trup neputincios şi stricăcios. De nu ar fi mila şi ajutorul lui Dumnezeu cu noi, nimeni nu ar putea să stea într-o aşezare cît de puţin, faţă de cele ce am făgăduit. Dacă „” după acelaşi mare Apostol „”„Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvîrşiţi” (Filipeni 2, 13), atunci ce ne mai rămîne nouă, decît să ne cunoaştem adîncul nimicniciei şi al neputinţelor noastre, să ne smerim şî să mulţumim totdeauna Prea Bunului Dumnezeu, Care ne-a chemat aici şi Care pururea ne ajută şi ne ocroteşte cu mila şi cu îndurările Sale, netrecînd cu vederea dorinţa şi mica osteneală ce o facem pentru mîntuirea noastră. El ne-a iubit pe noi, dar şi noi sîntem datori să-L iubim din toată inima şi să-I slujim după putere.

Unii oameni, iubitori de trup şi de lume, şi care nu cunosc Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu, bîrfesc, întrebînd de ce mai trebuie să fie călugărie şi feciorie; căci, zic ei, dacă toţi ar trăi în feciorie, cum ar mai exista neamul omenesc pe pămînt? Cei ce cugetă şi zic acestea, sînt cu totul străini de adevăr. Ei cred că Dumnezeu nu ar fi avut puterea să înmulţească neamul omenesc decît pe calea împreunării bărbatului cu femeie, dar nu au dreptate, căci fecioria este dată neamului omenesc de la Dumnezeu, înaintea căsătoriei. În Rai nu a fost nici vorbă de căsătorie şi, nici chiar după ce Dumnezeu a făcut lui Adam femeie din coasta sa, nu i-a rînduit căsătorie. Ci petreceau amîndoi în Rai ca în cer, necunoscîndu-se unul pe altul, iar pofta împreunării, zămislirii, durerile naşterii şi tot chipul stricăciunii fiind acolo departe de sufletele lor. După ce au călcat porunca lui Dumnezeu şi au fost făcuţi pămînt şi cenuşă, au pierdut odată cu Raiul şi frumuseţea fecioriei. Vedeţi de unde a luat naştere căsătoria şi a fost socotită necesară? Datorită neascultării, blestemului şi morţii. Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zice: “Unde este moartea, acolo este şi căsătoria. Aceasta lipsind, nici aceea nu rămîne. Iar fecioria nu are sfîrşit”, apoi zice: “Spune-mi, oare căsătoria l-a făcut pe Adam? Şi durerile naşterii pe Eva?” Şi iarăşi zice: „Miriade de miriade de îngeri slujesc lui Dumnezeu şi mii de mii de arhangheli îl înconjoară şi nici unul nu a fost făcut prin zămislire, nici prin naştere şi împreunare”. Astfel încît, cu mult mai mult i-ar fi făcut Dumnezeu pe oameni fără căsătorie. Dar şi acum, nu căsătoria înmulţeşte neamul omenesc, ci cuvîntul Domnului grăit la început (Facere 1, 22). Spune-mi, oare lui Avraam i-a ajutat căsătoria la naşterea de fii? Oare nu după ce s-a slujit atîţia ani de soţia sa nu a scos strigătul: Stăpîne, ce îmi vei da mie, că mor fără feciori? (Facere 15, 2). Aşadar, să înţelegem cu toţii, căsătoria „” dacă nu vrea Dumnezeu „” nu poate să înmulţească neamul omenesc, nici fecioria să-i împuţineze numărul” (Cuvînt despre feciorie, p. 222).

Dacă va zice cineva către noi că de n-ar fi fost căsătoria nu s-ar fi făcut atîtea şi atîtea miliarde de oameni, îl vom întreba şi noi pe acesta: cum s-au făcut Adam şi Eva, fără mijlocirea căsătoriei? Vedeţi, fraţilor, că Dumnezeu nu a avut nevoie de căsătorie spre a înmulţi pe oameni pe pămînt? Al Domnului este glasul care zice: Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, iar la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sînt ca îngerii lui Dumnezeu din ceruri (Matei 22, 30; Marcu 12, 25; Luca 20, 35). Deci, acei care vor fi aflaţi atunci feciorelnici, au început deja să guste tainic din slava învierii încă din veacul acesta, după putere, prin darul şi mila lui Dumnezeu. Dacă cei feciorelnici şi fecioarele se vor sili cu toată puterea să se păzească întru curăţie trupească şi sufletească, ei încep să se asemene îngerilor lui Dumnezeu (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cuvînt despre feciorie, c. 203, p. 313).

Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,

Ajungînd la sfîrşitul cuvîntului, mai înainte de toate, vă rog din suflet să mă iertaţi pe mine cel cu totul necurat şi păcătos, care am îndrăznit a vă aduce aminte sfinţiilor şi frăţiilor voastre despre virtutea cea mare şi sfîntă a fecioriei şi a curăţiei. Pe toţi vă rog să vă rugaţi şi pentru mine cel leneş, care cu totul sînt departe de cele ce învăţ pe alţii. Cred că poate numai prin sfintele voastre rugăciuni, mă voi trezi şi eu somnorosul cîndva şi de cuvintele mele ruşinîndu-mă, să încep şi eu a lucra bunătatea pe care v-am arătat-o prin cuvînt şi, astfel, cu mila şi cu îndurarea Preabunului nostru Mîntuitor şi prin ajutorul rugăciunilor Preasfintei şi Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor Lui, să fiu şi eu cel de pe urmă mîntuit. Amin!

Părintele Ilie Cleopa