Sufletul ce şi-a simţit păcatele sale începe să plângă, căci le vede în lumina dumnezeirii

Spune Sfântul Ioan Scărarul că „plânsul după Dumnezeu este o tristeţe a sufletului [pentru păcate], o simţire a inimii îndurerate, care caută pururea fără odihnă pe Cel după care însetează… Plânsul sau străpungerea inimii este o mărturisire a păcatelor făcute de minte lui Dumnezeu, un dialog nevăzut, neîncetat şi îndurerat, în care sufletul îşi recunoaşte necontenit păcatele în faţa lui Dumnezeu…” (Filocalia, volumul IX, 1980, p. 164). Tot acelaşi Sfânt spune că plânsul este al doilea botez.

Plânsul se naşte din zdrobirea inimii pentru păcatele făcute; din smerita cugetare, din aducerea aminte de moarte, de judecată şi de muncile iadului în care se chinuiesc păcătoşii. Acelaşi lucru îl spune şi Cuviosul Pimen: „De nimic nu avem mai multă nevoie decât de minte trează, căci din aceasta numai se nasc lacrimile şi plânsul cel mântuitor”. Iar Sfinţii Arsenie cel Mare, Efrem Sirul, Isaac Sirul, şi alţii, spun că: „Lacrimile la rugăciune sunt semn al milei lui Dumnezeu”, căci prin lacrimi se linişteşte văzduhul inimii. Şi iarăşi: „Sufletul ce şi-a simţit păcatele sale începe să plângă, căci le vede în lumina dumnezeirii”.

Părintele Ilie Cleopa

Extras din ”Ne vorbește Părintele Cleopa”, ediția a II-a, Vol. 5, Ed. Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pag. 60-61