Viata Fericitului Augustin

FERICITUL AUGUSTIN (anii 354 – 430)
Viaţa. Fer. Augustin s-a născut în anul 354, la Tagaste, din Patricius, dregător al oraşului, botezat cu puţin înainte de moarte. Mama sa, Monica, era o creştină împodobită cu o rară râvnă pentru credinţă. A avut cel puţin încă un frate. Patricius, dorind să-şi vadă odrasla retor, i-a dat o instrucţie variată şi aleasă. Grav bolnav, în copilărie, Augustin a cerut Botezul, dar mama sa l-a anunţat numai drept catehumen.
Augustin îşi face cultura întâi în oraşul său natal Tagaste, apoi în Madaura, patria romancierului păgân Apuleius, în fine în Cartagina unde, pe lângă studii, s-a dedat la tot felul de plăceri şi neorânduieli vinovate, pe care le deplânge atâta în Mărturisirile sale. Monica este profund mâhnită de aceste neorânduieli şi încearcă zadarnic să-şi îndrepte fiul, atât pe calea adevăratei credinţe, cât şi pe aceea a adevăratei vieţi creştine. Augustin, în acel timp, considera religia mamei sale drept superstiţie. În 372, i se naşte copilul, Adeodatus, din legătura sa nelegitimă, copil care avea să moară la foarte puţin timp după primirea Botezului († 390). La Cartagina, Augustin studiază gândirea greco-latină. Citind dialogul lui Cicero, Hortensius, încearcă să-şi formeze o concepţie filosofică despre lume.
Căutând să-şi formeze o asemenea concepţie, el cade în mrejele maniheilor, care l-au ţinut ca vrăjit un număr de ani. El nu crede în creştinismul ortodox şi bisericesc al mamei sale, care nu ştie ce să mai facă spre a îndrepta pe fiul rătăcit. Disperată, se duce la un episcop ca să-i ceară sfat. Acela, printre altele, îi spune: „Nu se poate să piară fiul atâtor lacrimi” (Confes. 3, 12). În vremea aceasta, Augustin intră în învăţământ, profesând artele liberale la Cartagina (375-383).
Adâncind problemele filosofice, îndeosebi platonismul şi neoplatonismul, Augustin îşi dă seama de şubrezenia ştiinţifică a sistemului maniheu, de falsitatea morală a vieţii maniheilor, mai cu seamă în urma unei convorbiri cu episcopul Faustus de Mileve, vestit pentru învăţătura şi viaţa sa. În 383, contra voinţei mamei sale, el vine la Roma, unde continuă legătura cu unii prieteni manihei, dar unde mai ales criza sa culminează în scepticism. Intră în legătură cu senatorul păgân Simah, prin ajutorul căruia obţine o catedră de retorică la Mediolanum-Milan.
Aici, la Milan, deşi înconjurat de mama sa, de rude şi de prieteni, Augustin continuă să se zbuciume. Predicile Sf. Ambrozie îl zguduie prin căldura lor şi prin metoda alegorică folosită, metodă care arată netemeinicia criticii maniheice împotriva Vechiului Testament. El se convinge de necesitatea autorităţii Sf. Scripturi şi a Bisericii. Filosofia neoplatonică îl ajută să ajungă de la „Inteligenţa veşnică” la Logosul veşnic al lui Dumnezeu, întrupat în Iisus Hristos. Lectura scrisorilor pauline îl convinge că numai harul lui Dumnezeu îl va uni cu Acesta. Impresionat de lectura vieţii Sf. Antonie, merge în grădină şi aici aude glasul unui copil care spune repetat: „Ia şi citeşte”. Ia Sf. Scriptură şi deschide întâmplător la Romani 13, 13, unde Apostolul face un aspru rechizitoriu chiar vieţii lui Augustin. Acest rechizitoriu a fost decisiv, „întunericul îndoielii s-a risipit”, zice Augustin (Conf. 8, 12). Puţin după aceea a renunţat la catedra sa din Milan, pleacă la ferma unui prieten la Cassiciacum, unde adânceşte problema vieţii fericite. Se botează la câteva luni, în sâmbăta Paştilor anului 387. Botezul e săvârşit de Sf. Ambrozie la Milan.
De la Milan, Augustin vine la Roma. iar de aici împreună cu mama şi fratele său pleacă în Africa. Pe drum, la Ostia, Monica adoarme în Domnul şi e înmormântată acolo. Augustin revine la Roma, unde mai stă aproximativ un an. Se întoarce în Africa, la Tagaste, unde timp de trei ani duce, cu câţiva prieteni, o viaţă retrasă ca de mănăstire. Vestea ştiinţei şi evlaviei sale se dusese până la Hippo-Regius, unde episcopul Valeriu împreună cu poporul îl aleg, în 391, ca preot. Se dedă în întregime misiunii sale preoţeşti.
În 395, Valeriu îl face coepiscop, iar, după moartea acestuia, el rămâne episcop definitiv. Duce o viaţă de studiu, de renunţări monahale şi de milostenie. Ia parte activă la toate luptele doctrinare ale timpului contra maniheismului, a donatismului, a pelagianismului. Răspunde acuzaţiilor felurite ale păgânismului şi ajută cât poate patria sa împotriva năvălitorilor. Organizează, ca altă dată Sf. Ciprian la Cartagina, asistenţa socială. Adoarme în Domnul la 28 august 430, în timp ce Hippo era asediat de vandali.
Opera lui Augustin este considerabilă. Ghenadie de Marsilia zice despre această operă: „Augustin… om vestit în toată lumea pentru erudiţia lui divină şi umană, cu credinţa curată, cu viaţa nepătată, a scris cât nu se poate afla. Cine s-ar putea slăvi că are toate ale lui sau cine ar putea citi cu atâta râvnă cu câtă a scris el?” (De viris ill. 39). Opera lui Augustin ocupă 16 volume in quatro în colecţia Migne P. L. 32-47, nefiind depăşită cantitativ, decât de aceea a lui Origen. Valoarea teologică şi filosofică a acestei opere depăşeşte cu mult pe aceea a majorităţii Părinţilor prin adâncime, originalitate, ascuţime şi perspectivă. Augustin e o figură gigantică a literaturii creştine. Geniul său filosofic, credinţa sa profundă, experienţa sa personală, varietatea problemelor tratate, originalitatea multora din soluţiile sale şi talentul său literar uneori incomparabil, fac din el o personalitate de culme care împodobeşte istoria Bisericii şi istoria culturii creştine. S-a spus pe drept că Augustin uneşte în el puterea creatoare a lui Tertulian, lărgimea de orizont a lui Origen, simţul bisericesc al lui Ciprian, ascuţimea dialectică a lui Aristotel, avântul idealist şi adâncimea speculativă a lui Platon, simţul practic al latinului şi mobilitatea teoretică a grecului (B. Altaner).
În lucrarea sa de recenzie critică, pe care o consacră operelor sale, intitulată Retractări (II, 67) Augustin precizează că el a scris 93 de lucrări, în 232 cărţi, afară de predici şi scrisori. Aceste lucrări se împart în: 1) filosofice, 2) apologetice, 3) dogmatico-polemice, 4) exegetice, 5) de teologie practică, 6) retorice, 7) scrisori. Din toate numai 10 lucrări s-au pierdut.
Opere filosofice:
1. Despre frumuseţe şi armonie (De pulchro et opto), lucrare pierdută şi care trata despre teoria frumosului; scrisă în tinereţe, la Cartagina, şi dedicată unui profesor de retorică, Hierius din Roma.
2. Contra Academicilor (Contra Academicos), în trei cărţi, scrisă în noiembrie 386 la Cassiciacum pentru ucenicii săi: Licentius, Trygetius şi Alypius. Tema e certitudinea. Combate scepticismul Noii Academii. Fericirea se află nu în cercetarea, ci în cunoaşterea adevărului. Omul nu se poate mulţumi cu probabilismul. El poate şi trebuie să ajungă la certitudine.
3. Despre viaţa fericită (De vita beata) susţine că fericirea omului constă în cunoaşterea adevărului suprem care este Dumnezeu. Această cunoaştere va fi definitivă în viaţa viitoare.
4. Despre ordine (De ordine), în două cărţi, tratează problema Providenţei şi a originii răului. Prezenţa ordinei nu exclude răul. Înţeleptul e opera Providenţei, dar şi a educaţiei cu ajutorul raţiunii, al autorităţii şi al artelor liberale.
5. Solilocvii (Soliloquia), în două cărţi, convorbire între Augustin şi raţiunea sa cu privire la Dumnezeu şi la suflet. Adevărul fiind nemuritor, sufletul este şi el nemuritor. Lucrarea arată setea lui Augustin de a ajunge la Dumnezeu pe calea cunoaşterii.
6. Despre nemurirea sufletului (De immortalitate animae), în 16 capitole, scrisă la Roma în 388, completează Solilocviile.
l. Despre mărimea sufletului (De quantitate animae) tratează despre 7 activităţi ale sufletului; acesta nu poate fi împărţit, el este nemuritor.
8. Despre învăţător (De magistro), vorbeşte despre cunoaştere. Dumnezeu este învăţătorul nostru interior şi principiul oricărei cunoaşteri. E o convorbire cu Adeodat, mort curând după aceea. Scrisă la 389, în Africa.
9. Despre muzică (De musica), în şase cărţi, tratează despre ritm, cu scopul de a înălţa mintea de la ritmul schimbător al trupului şi al sufletului la ritmul adevărului etern. E singurul tratat care ni s-a păstrat din Enciclopedia celor 7 arte liberale.

Autobiografìe şi autocritică. Augustin are două opere care nu se încadrează precis în nici una din categoriile enunţate mai sus: Mărturisirile şi Retractările sau Revizuirile, dar care, prin cuprinsul şi ţinuta lor, pot fi aşezate între operele filosofice şi apologetice.
Mărturisiri (Confessiones), în 13 cărţi, scrise între 397 şi 400. Lucrare de valoare universală ca gândire şi formă. Primele 9 cărţi sunt o îmbinare unică de autoacuzare şi în acelaşi timp de slăvire a lui Dumnezeu în cadru autobiografic. Aceste 9 cărţi povestesc viaţa lui din fragedă copilărie, studiile lui, frământările şi zbuciumul lui în căutarea lui Dumnezeu. Impresionează profund neasemuita sinceritate şi negrăitul curaj de a arăta greşelile mari şi mici şi păcatele tinereţii şi ale maturităţii uneori cu o cruzime care parcă-i face plăcere. Dar mărturisirea păcatelor se împleteşte cu adevărate imne de mulţumire lui Dumnezeu, care l-a scos din prăpastie şi l-a ridicat la lumină, la cunoaşterea şi la unirea cu El ( neliniştit este sufletul meu până ce se va odihni în Tine, Doamne (I, 1). Cărţile 10-13 descriu concepţia sa filosofică-religioasă despre Dumnezeu, lume, timp şi veşnicie. S-a arătat, deseori, umilinţa şi sinceritatea unice ale acestei opere. Ea depăşeşte orice operă autobiografică prin analiza pătrunzătoare a impresiilor sufletului său, prin emoţia comunicativă, prin înălţimea sentimentelor şi prin adâncimea ideilor filosofice (Portalié). Mărturisirile sunt şi rămân una dintre cele mai mari opere de artă ale literaturii creştine (B. Altaner). Ele crează genul autobiografic în literatura patristică latină.
Retractări sau Revizuiri (Retractationes) în două cărţi, operă unică în istoria literaturii vechi şi medievale. Augustin trece aici în revistă critică toate lucrările sale până la 427, arătând timpul când a scris fiecare carte, de ce a scris, ce cuprinde, notează greşelile ce s-au strecurat şi face îndreptările de rigoare. Opera aceasta creează genul autocriticii literare. Ea e pe linia Mărturisirilor care au creat genul autobiografic în sens autocritic, nu autolaudativ, cum s-a scris şi cum se scrie încă în acest gen literar.
Opere apologetice.
1. Despre cetatea lui Dumnezeu (De civitate Dei), în 22 cărţi, împărţită după cuprins în două părţi principale: 1) primele 10 cărţi resping acuzaţiile păgâne contra creştinismului făcut responsabil de nenorocirile aduse de invazia lui Alaric asupra Romei, la 410, şi de alte neajunsuri. Autorul trece la atac contra păgânismului arătând că idololatria nu poate garanta fericirea în această lume şi nu e în măsură să asigure viaţa viitoare; 2) partea a doua, cărţile 11-22, tratează despre existenţa, raportul şi lupta dintre cele două cetăţi: cetatea lui Dumnezeu sau cetatea cerească şi cetatea pământească. Originea celor două cetăţi stă în crearea îngerilor şi despărţirea lor în buni şi răi şi crearea oamenilor şi căderea acestora, care a dus la căderea întregii umanităţi. Locuitorii cetăţii lui Dumnezeu sunt buni şi drepţi. Locuitorii cetăţii pământeşti sunt răi şi nedrepţi, atât în lumea aceasta cât şi în cealaltă. Cele două cetăţi, deşi separate moralmente, în realitatea istorică se întrepătrund. Cetatea lui Dumnezeu nu e totdeauna identică cu Biserica, aşa cum cetatea pământească nu e totdeauna identică cu statul. Cele două cetăţi vor fi separate definitiv la judecata de apoi. Despre cetatea lui Dumnezeu e prima încercare de filozofie a istoriei care înfăţişează lucrarea Providenţei în lume de la început până la sfârşit. Soarta lumii e tratată în funcţie de religia creştină. Lucrarea e cea mai reuşită şi cuprinzătoare apologie creştină, ridicându-se la perspectivele imense ale universalului. Ea este, zice Portalie, mai mult decât o apologie, decât o istorie şi chiar decât o filozofie a istoriei, ea este teologia vie în cadrul istoriei umanităţii, teologia care explică lucrarea lui Dumnezeu în această lume (F. Cayré).
2. Contra iudeilor (Adversus iudaeos), e o predică în care se arată că Dumnezeu a procedat drept faţă de iudei.
3. Despre divinaţia demonilor (De divinatione daemonum) vorbeşte despre preştiinţa demonilor.
Opere dogmatico-polemice:
1.) Manual către Laurenţiu sau despre credinţă, nădejde şi dragoste (Enchiridion ad Lau-rentium sive de fide, spere et cantate), în 122 capitole, în care Augustin condensează învăţătura şi metoda sa. Explică Simbolul credinţei şi Rugăciunea domnească. Speranţa şi dragostea sunt tratate în ultimele capitole. Augustin a explicat Simbolul de credinţă şi în: 2.) Despre credinţă şi Simbol (De fide et simbolo), 3.) Despre Simbol către catehumeni (De symbolo ad catechumenos).
4. Despre Sf. Treime (De Trinitate), în 15 cărţi, principala operă dogmatică a lui Augustin şi de o rară profunzime speculativă. Primele patru cărţi prezintă temeiurile biblice asupra Sf. Treimi, cărţile a cincea-şaptea prezintă formularea dogmei, cărţile a opta până la a cincisprezecea se ocupă cu fundamentarea filosofică a dogmei, cu ajutorul analogiilor mai ales din om; 5) Despre 83 diferite probleme, o carte; 6) Despre diferite probleme către Simplician, două cărţi; 7) Despre cele opt probleme ale lui Dulciţiu; 8) Despre încredinţarea lucrurilor care nu se văd; 9) Despre credinţă şi fapte; 10) Despre căsătoriile adulterine; 11) Despre grija ce trebuie purtata morţilor. Scrieri special polemice îndreptate mai ales contra ereziilor timpului: 12) Despre erezii tratează despre 88 erezii: lucrarea are la bază operele corespunzătoare ale lui Epifaniu şi Filastriu; Contra maniheilor; 13) Contra lui Fortuant; 14) Contra lui Adimant; 15) Contra lui Faust; 16) Contra lui Felix; 17) Contra lui Secundin, cele cinci căpetenii maniheice cu care Augustin a avut mult de lucru; 18) Despre caracterul Bisericii universale şi despre caracterul maniheilor; 19) Despre liberul arbitru, 3 cărţi, operă de mare valoare antropologică; 20) Despre Geneză contra maniheilor; 21) Despre adevărata religie; 22) Despre folosul credinţei şi altele. Contra donatiştilor, Fer. Augustin dezvoltă pe larg doctrina despre Biserică şi Taine, arătând că în Biserică se află şi sfinţi şi păcătoşi şi că efectul Tainelor nu depinde de ţinuta morală a celui ce le administrează. El scrie: 23) Contra scrisorii lui Parmenian, 3 cărţi; 24) Despre Botez contra donatiştilor, 7 cărţi; 25) Contra scrisorilor lui Petilian; 26) Contra gramaticului Cresconiu, 4 cărţi; 27) Contra lui Gaudenţiu, episcop donatist; 28) Despre unitatea Bisericii, nu e sigur autentică. Contra pelagienilor care ridicaseră probleme ca aceea a păcatului original, a firii omului, a harului şi a justificării, Augustin scrie: 29) Despre pedeapsă şi iertarea păcatelor şi despre Botezul copiilor; 30) Despre duh şi literă; 31 ) Despre harul Noului Testament: 32) Despre natură şi har; 33) Despre desăvârşirea dreptăţii omului; 34) Despre harul lui Hristos şi păcatul originar; 35) Despre suflet şi originea lui; 36) Contra lui Iulian de Aeclamim, 2 lucrări a 6 cărţi fiecare. Doctrina lui Augustin despre har şi predestinaţie a provocat nedumeriri şi critici în jurul său şi mai departe, până în sudul Galiei. Acestor nedumeriri şi critici le răspunde Augustin compunând: Despre har şi liberul arbitru, Despre predestinaţia Sfinţilor, Despre darul perseverării.
Opere exegetice, în lucrările exegetice, Augustin s-a folosit de trei versiuni ale Scripturii: itala, vulgata lui Ieronim şi o versiune proprie ieşită din revizuirea textului Septuagintei, pe care o credea inspirată şi care cuprindea numai unele cărţi ale Vechiului şi ale Noului Testament. În lucrările ştiinţifice şi polemice, el foloseşte sensul literal, dar în omilii pe cel alegoric mistic. Scrie: 1) Despre învăţătura creştină (De doctrina christiana), în 4 cărţi, dintre care primele două tratează despre pregătirea necesară ştiinţifică şi teologică pentru înţelegerea Sf. Scripturi: cartea a treia este ermineutică, a patra e omiletică. Regula pentru interpretarea Sf. Scripturi este doctrina Bisericii; 2) Despre Geneză, cuvânt cu cuvânt, carte neterminată; 3) Despre Geneză, cuvânt cu cuvânt, (De Genesi ad litteram), 12 cărţi, explică numai primele trei capitole şi cuprinde esenţialul cosmologiei augustiniene; 4) Locuţii la Heptateuh, în şapte cărţi; 5) Probleme la Heptateuh, şapte cărţi; 6) Comentariu la Psalmi, de fapt omilii; interpretare alegorică; 7) Despre acordul evangheliştilor, 4 cărţi, lămureşte unele nepotriviri între cei 4 evanghelişti; 8) Probleme ale Evangheliilor, comentariu în două cărţi la Matei şi Luca; 9) 124 Omilii la Evanghelia după Ioan; 10) 10 Omilii la Scrisoarea I-a a lui Ioan.
Opere de teologie practică.
l. Despre lupta creştină tratează despre lupta cu diavolul şi cu păcatul; 2) Despre minciună; 3) Contra minciunii; 4) Despre folosul căsătoriei; 5) Despre Sfânta feciorie; 6) Despre folosul văduviei; 1) Despre munca monahilor, recomandă acestora să-şi câştige traiul prin munca manuală; 8) Despre răbdare; 9) Despre contiinenţă: 10) Despre trebuinţa de a catehiza pe cei simpli, adresată diaconului cartaginez Deogratias, dă o primă teorie a catehezei şi două modele de cateheză, cum a dat Sf. Ioan Gură de Aur în Despre slava deşartă şi cum trebuie părinţii să crească pe copii.
Opera oratorică a Fer. Augustin este considerabilă. Până în momentul de faţă, critica a identificat aproximativ 800 omilii, inclusiv cele exegetice la Ioan. Cele mai multe au fost tahigrafiate. E o operă aproape tot aşa de considerabilă ca opera oratorică a Sf. Ioan Gură de Aur, fără a avea farmecul, abundenţa şi actualitatea oratoriei hrisostomice. Predica augustiniană e mai abstractă, mai speculativă.
Corespondenţa lui Augustin cuprinde o colecţie de 270 scrisori, din care 47 îi sunt adresate lui, iar 6 unor prieteni ai săi. Unele scrisori au caracter strict personal, altele sunt adevărate tratate abordând probleme de filozofie, de teologie, de pastoraţie. Scrisoarea 211 cuprinde aşa numitele Reguli monahale ale Fer. Augustin. Deosebit de interesantă este corespondenţa cu Ieronim.
Augustin are şi un poem de 240 versuri. Psalm contra partidei lui Donat, în care încearcă să prevină pe credincioşi de pericolul donatist, începe cu cuvintele: „Voi, toţi care vă bucuraţi de pace, judecaţi însă acum” (Retract, l, 20).
Doctrina. Augustin a pus în operele sale toate problemele cugetării omeneşti având legătură cu teologia, filosofia, comunitatea socială şi desăvârşirea morală. În aceste probleme teoria se împleteşte cu practica, elementele Tradiţiei cu creaţiile scânteietoare ale geniului său.
Teologia este ştiinţa şi înţelegerea credinţei dezvoltate în lumina superioară a înţelepciunii. Credinţa trebuie să fie încununată de înţelegerea duhovnicească. Credinţa precede, dar trebuie urmată de înţelegere. Cu mult înainte de Anselm de Canterbury, Tertulian zisese „cred că se înţeleg” (= credo ut intelligam), formulă reluată de Augustin prin „crede ca să înţelegi”, dar şi cu termenii răsturnaţi: „înţelege ca să crezi”. Teologia trebuie să producă, să alimenteze, să apere şi să întărească credinţa mântuitoare care duce la adevărata fericire (De Trinitate XIV, l, 3). Augustin împleteşte credinţa cu ştiinţa, naturalul cu supranaturalul, teologia cu filosofia.
Existenţa lui Dumnezeu e dovedită prin argumentul istoric, argumentul cosmologic, argumentul ontologic, argumentul moral. În Mărturisiri, Augustin întrebuinţează metoda treptelor, pornind de la obiectele materiale, ajungând la inteligenţa împodobită cu tot felul de cunoştinţe şi culminând cu tribunalul raţiunii bazat pe adevăr şi bine. Dumnezeu se află deasupra raţiunii. Dar El e în om, nu în afara omului: „Te-am iubit târziu, Frumuseţe aşa de veche şi totuşi aşa de nouă! Te-am iubit târziu şi iată, Tu erai înăuntru şi eu afară şi Te căutam acolo… Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine” (Mărturisiri X, 27, 38). Dumnezeu e fiinţă desăvârşită, adevăr şi bine. Dumnezeu este o evidenţă şi se impune ca evidenţă, aşa cum se impun adevărul logic, adevărul matematic, adevărul estetic. Aceste adevăruri sunt inexplicabile fără admiterea unui Adevăr general Care să le cuprindă pe toate (De libero arbitrio II, 12, 33). Acest adevăr este Dumnezeu.
În încercarea de a demonstra existenţa Sf. Treimi, Augustin pleacă nu de la Persoane, ci de la fiinţa sau natura divină. Cele trei Persoane sunt expresia raporturilor intradivine care se prezintă astfel: Tatăl e Dumnezeu din veci şi duh pur; Fiul e, ca la Tertulian, actul de cugetare al Tatălui; Sf. Duh este expresia personificată a dragostei care leagă pe Tatăl cu Fiul; El purcede din amândoi Aceştia, dar mai ales din Tatăl. Cele trei Persoane au fost comparate cu cele trei puteri ale sufletului: a fi, a şti, a voi (Mărturisiri XIII, 11, 12).
Lumea e creată din nimic de întreaga Sf. Treime. Această creaţie a apărut odată cu timpul şi a fost simultană, deşi în stare de nebuloasă. Raţiunile seminale puse de Dumnezeu în materia primitivă au dat naştere şi formă fiinţelor individuale. Concepţia aceasta are elemente care pot fi folosite de teoria transformismului. Răul fizic se datorează infirmităţii sale, iar cel moral liberului arbitru. Răul metafizic e propriu creaturii.
Adam a avut un trup material mai mult sau mai puţin spiritualizat. Acest trup era, la început, nemuritor şi nepătimitor, sufletul era înzestrat cu înţelepciune, cu ştiinţă infuză, stăpânire asupra simţurilor, putinţa de a nu păcătui (posse non peccare), inferioară, e drept, situaţiei de a nu păcătui (non posse peccare) a celor predestinaţi, dar superioară liberului arbitru ce ne-a rămas după cădere, caracterizat prin imposibilitatea de a nu păcătui (non posse non peccare), dreptatea care uneşte harul sfinţilor cu corectitudinea de judecată a minţii.
Păcătul original. Bazat pe textul din Romani 5, 12, Augustin susţine, după Pavel, că păcatul lui Adam s-a transmis din tată în fiu întregului neam omenesc, care s-a transformat într-o masă condamnată sau masă a pierzaniei. Această transmitere s-a făcut prin poftă trupească (concupiscentia carnalis), căreia noi îi datorăm naşterea noastră pământească, în păcatul original intră, alături de pofta trupească, şi lipsa de legătură duhovnicească cu Dumnezeu. Iisus Hristos singur n-are păcatul originar. Prin păcatul original, omul a pierdut libertatea, graţie căreia el putea să ocolească răul şi să facă binele cu un ajutor fără de care nu se poate. Liberul arbitru care ne-a rămas păcătuieşte fără un ajutor mai substanţial al harului. Copiii morţi nebotezaţi sunt osândiţi, dar suferinţa lor e uşoară.
Hristologia e unul din capitolele cele mai profunde şi mai grandioase ale operei lui Augustin, deşi el nu i-a închinat o lucrare specială. Hristos e, pentru Augustin, o realitate şi o putere adânc trăită personal, din momentul convertirii până la moarte. Hristos e centrul umanităţii şi al creştinismului. În El sunt două firi unite într-o singură Persoană, concepţie pe care Augustin o profesează înaintea ţinerii celor două Sinoade ecumenice hristologice de la Efes (431) şi Calcedon (451). Firile sunt neamestecate şi neschimbate. Comparaţia unirii firilor cu unirea sufletului şi a trupului era curentă şi urmărea să arate realitatea unirii ipostatice. Nu poate fi vorba de tendinţă monofizită.
În soteriologie, Augustin reprezintă doctrina potrivit căreia Hristos este mijlocitorul prin excelenţă. Păcatul aşezase între oameni şi Dumnezeu atâta depărtare, încât se cuvenea ca împăcarea să se facă printr-un Mijlocitor. Acesta S-a smerit, oferind omului lecţie de vindecare a îngâmfării sale. Hristos a deschis izvoarele harului (Enchiridion, 108). Împăcarea cu Dumnezeu a fost adusă de moartea lui Hristos, care a fost oferită lui Dumnezeu ca jertfă răscumpărătoare pentru păcatele întregii omeniri, cu excepţia acelora ale îngerilor căzuţi. Păcatul lui Adam crease diavolului anumite drepturi asupra oamenilor, dar moartea lui Hristos a anulat aceste drepturi. Crucea a fost „capcana” în care Hristos a prins pe diavol.
Mariologie. Augustin susţine perpetuitatea fecioriei Măriei. Aceasta a fost fecioară în timpul zămislirii, înainte de naştere, în timpul naşterii şi după naştere (Sermo 186, l, 1). Prin naşterea Sa, ca bărbat dintr-o femeie, Hristos aducea mântuire ambelor sexe, pentru că acestea amândouă fuseseră date morţii. Sf. Fecioară are păcatul originar, dar n-are păcat personal. Deci nu poate fi vorba de o imaculată concepţie.
Harul joacă un rol foarte mare în teologia lui Augustin, îndeosebi de la anul 395. Potrivit teoriei lui Augustin, omul, în lucrarea mântuirii, n-are merite proprii. Chiar când aceste merite sunt constatate, ele nu pot nimic. Mântuirea e în întregime opera harului lui Dumnezeu. Meritele omului, atunci când există, sunt efectele harului. Faptele omului nu preced, ci urmează harului; omul n-ar putea face fapte bune, dacă n-ar primi harul prin credinţă (Despre diverse probleme c. Simplic. I, 9, 2, 2). Harul este necesar, gratuit şi irezistibil. El nu stinghereşte, ci întăreşte libertatea omului. Harul este dragoste dumnezeiască. El antrenează voinţa şi se adaptează dispoziţiilor sufleteşti ale omului. Liberul arbitru se poate opune harului. Supremaţia harului e o mare greşeală dogmatică. Teoria harului e, la Augustin, în cea mai mare parte, fructul experienţei sale personale.
Tot fruct al experienţei sale personale este şi teoria predestinaţiei. Potrivit acestei teorii, strâns legată de aceea a harului, deşi prin păcatul lui Adam toţi oamenii sunt osândiţi, totuşi Dumnezeu hotărăşte din veci sau predestinează pe unii la fericirea şi viaţa veşnică, pe alţii la pedeapsa focului veşnic. Numărul fericiţilor corespunde exact numărului îngerilor căzuţi, pe care aceşti fericiţi îi înlocuiesc. Cei aleşi pentru fericirea veşnică numiţi şi „vase ale dreptăţii” sau „ale milei” merg direct la cer, independent de faptele lor. E o lucrare prin ştiinţa şi voinţa lui Dumnezeu. Cei osândiţi la focul veşnic, numiţi şi vase ale mâniei şi al căror număr e mai mare decât al celorlalţi, sunt iremediabil pierduţi, pentru că ei n-au primit harul. Ei nu sunt nedreptăţiţi pentru că nimeni n-are dreptul să revendice mila lui Dumnezeu. Dumnezeu e pasiv, nu activ faţă de ei. Ei sunt obiectul dreptăţii lui Dumnezeu. Nu se poate cere socoteală lui Dumnezeu, pentru ce pe unii îi fericeşte, iar pe alţii îi osândeşte. Biserica Ortodoxă nu acceptă nici această învăţătură despre predestinaţie a lui Augustin. Predestinaţia face din Dumnezeu o fiinţă arbitrară şi nedreaptă. E unul din motivele pentru care Biserica noastră numeşte pe Augustin fericit, nu sfânt.
Eclesiologia lui Augustin e completă şi bogată. Dumnezeu e Tată, Biserica e Mamă. Biserica e Mireasa lui Hristos, Trupul lui Hristos, mamă duhovnicească, unirea Tainelor, împărăţia cerurilor. Toate harurile se dau şi se primesc numai în Biserică, în afară de Biserică nu e mântuire. Biserica e văzută şi nevăzută. Ea este una, sfântă şi sobornicească. Deşi sfântă, Biserica are în sânul ei şi drepţi şi păcătoşi, amestecaţi exterior, dar separaţi prin faptele lor. Separaţia lor definitivă are loc la sfârşitul lumii.
Statul se ocupă cu administrarea bunurilor temporale, în timp ce Biserica cu aceea a bunurilor spirituale. Statul e voit de Dumnezeu. De aceea creştinii trebuie să i se supună în cele pământeşti. Biserica are drept la protecţia şi ajutorul statului. Acesta nu e totdeauna identic cu „cetatea pământească” şi nu e, deci, o apariţie a păcatului. Scopul, statului este crearea şi menţinerea păcii şi a ordinii. Baza acestui scop este dreptatea. Fără dreptate nu e posibilă pacea. Un stat care se întinde prin războaie de cucerire, călcând dreptatea în picioare, e o operă tâlhărească. Augustin admite tolerarea de către stat a cultelor necreştine, dacă acestea nu tulbură ordinea şi pacea socială.
Sfintele Taine sunt comoara nepreţuită a Bisericii. Ele sunt semne ale unor lucruri sfinte în Vechiul Testament. Tainele Noului Testament merită în sens mai strict numele de Taine. Ele unesc pe credincioşi cu Hristos. Ele cuprind fiecare două elemente: 1) lucrul sfânt numit şi har sau putere a Tainei; 2) semnul acestui lucru sfânt, Taina vizibilă, care comportă un rit exterior şi cuvinte. Efectul Tainelor e independent de păcătoşenia sau sfinţenia săvârşitorului. Păcătoşenia primitorului nu atinge validitatea Tainei, dar suspendă lucrarea harului până ce primitorul redevine curat. Dispoziţiile morale bune ale primitorului sunt necesare pentru însuşirea harului. Săvârşitorul este instrumentul lui Hristos care lucrează prin Taine. Augustin vorbeşte de Pocăinţă, Botez, Mirungere, Euharistie, Căsătorie, Hirotonie. Pocăinţa se dă numai în Biserică, pentru că numai Aceasta are pe Duhul Sfânt care iartă păcatele. Pocăinţa e de trei feluri: 1) înainte de Botez. 2) pentru păcatele uşoare, 3) pentru păcatele grele. Euharistia este Taina în care se află realmente Trupul şi Sângele Domnului. Ceea ce se vede are înfăţişare materială, dar ceea ce se înţelege cu credinţa are rod duhovnicesc (Sermo 272).
Caracterizare.
1) Fer. Augustin a fost unul dintre cei mai fecunzi şi mai profunzi scriitori şi gânditori ai creştinismului patristic. El a pus aproape toate problemele pe care cugetarea omenească le dezbătea de la începuturile ei şi le-a îmbogăţit cu idei, uneori cu soluţii luminoase dintre care unele se menţin şi astăzi.
2) Viaţa sa personală şi operele sale sunt o contribuţie nepieritoare la patrimoniul culturii creştine. Augustin va trăi cât civilizaţia creştină.
3) El a scris în toate genurile literare patristice, de la scrisori până la tratate considerabile şi versuri. El a creat două genuri literare: autobiografia, prin Mărturisiri şi Revizuirea şi autocritica literară prin Retractări.
4) Augustin s-a ridicat de la nivelul ideilor sau problemelor particulare sau de specialitate la nivelul general omenesc în care el înscrie lumini şi soluţii valabile pentru toţi oamenii.
5) Gândirea lui Augustin domină întregul Ev Mediu şi, în anumite domenii, chiar vremea noastră. Această gândire sintetizează dialectica lui Platon, concepţiile ştiinţifice ale lui Aristotel, ştiinţa şi supleţea de spirit a lui Origen, farmecul şi elocinţa lui Vasile cel Mare şi Gură de Aur (Zahn, la E. Portalié, col. 2453).
6) Augustin a suferit diferite influenţi din partea marilor filosofi păgâni ca: Platon (noţiunea de Dumnezeu, ideile ca arhetipuri ale lucrurilor care se realizează în lume, bunătatea lui Dumnezeu, teoria cunoaşterii etc.). Aristotel (cosmologie), stoicii, neoplatonicii, dar el reuşeşte să fie de cele mai multe ori, de o originalitate aşa de înaltă încât elementele străine par a fi totdeauna proprii în torentul geniului său. Lucrul se explică prin aceea că în procesul cugetării sale nu intrau numai elemente intelectuale, ci toate aspiraţiile fiinţei sale încordate la maximum în actul cunoaşterii. El nu se mulţumeşte cu cunoaşterea adevărului, ci vrea să posede acest adevăr însuşi spre a trăi în el şi din el, şi nu orice adevăr, ci adevărul unic şi total: Fiinţa, Adevărul, Binele, care cuprind şi explică totul, adică pe Dumnezeu.
7) Prin totala lipsă de merite din partea omului în actul mântuirii, prin atotputernicia harului şi prin predestinaţianism, Augustin şi-a creat puternice elemente ontradictorii în doctrina sa soteriologică şi în ansamblul teologiei sale. Dreptatea, bunătatea şi mila nesfârşită a lui Dumnezeu exclud asemenea premise în iconomia mântuirii.
8) Cetatea lui Dumnezeu nu e totdeauna şi în chip necesar identică cu Biserica, iar cetatea pământească nu e totdeauna şi în chip necesar identică cu statul. Statul e voit de Dumnezeu şi oamenii trebuie să i se supună. El promovează şi menţine pacea în ordine. El datorează sprijin Bisericii.
9) Cele mai frumoase virtuţi care au împodobit viaţa lui Augustin au fost: smerenia şi dragostea. Sunt virtuţile care au caracterizat pe Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Bibliografìe: Ediţii: Migne, P.L. 32-47; multe lucrări editate în C.S.E.L. şi în diferite Florilegiii. Istorii literare, studii şi manuale: Ghenadie, De viris ill. 39; E. Portalié Augustin, (Saint), în Dictionnaire de Théol. Cath., I, 2, 1923, col. 2268-2472; H. I. Marrou, Saint Augustin et la fin de la culture antique, Paris, 1938; O. Bardenhewe;, op. cit. IV, p. 434-511; U. Mannucci Casamassa, op. cit., p. 254-291; F. Cayré, op. cit., I, p. 597-697; B. Altaner, op. cit., p. 265-288.
Bibliografia asupra lui Augustin e considerabilă, într-o lucrare ca cea de faţă nu poate fi vorba de a reda nici măcar esenţialul dintr-o asemenea bibliografìe, pentru că numai acest „esenţial” ar cere câteva pagini. Pentru teologia lui Augustin ne mulţumim să indicăm lucrarea densă a lui Portalié şi paginile de erudiţie ale lui Bardenhewer şi Mannucci-Casamassa, cu toată bibliografia de acolo; pentru ceea ce a însemnat Augustin, în cadrul culturii antice, trimitem la lucrarea lui Marrou şi la bibliografia de acolo. Nici în volumele jubiliare, nici în marile enciclopedii teologice şi filosofice, nici în periodicele augustiniene, nici în monografiile cele mai pretenţioase dedicate lui, nu există toată bibliografia lui Augustin. Atât de mare, variat şi continuu lucrător este tezaurul geniului lui Augustin.